Lungul drum al României către secolul curent

Cornel Codiţă

Imaginea falsă a unui timp unic, unitar şi identic structurat în oricare dintre punctele critice ale reţelei sociale este una dintre cele mai statornice preconcepţii cu care operăm. Zilnic. În mai toate domeniile: economie, politică, administraţie, cultură. Realitatea, însă, îşi vede de treaba ei. Din cînd în cînd, folosindu-se de „semne şi semnale” încearcă să ne mai trezească din somnul cel toropitor al raţiunii şi să ne pună, fie şi pentru o scurtă vreme, la unison cu ea. Cu rezultate îndoielnice, după cum se vede! O recentă şi insolită propunere aparţinînd Camerei de Comerţ şi Industrie a României, transpusă în iniţiativă legislativă în Parlamentul României, readuce în lumina atenţiei publice un subiect greu: remodelarea grilei administrativ-teritoriale la nivelul ţării. Politica din ograda noastră, de trei decenii şi mai bine nu are nici apetit şi nici prea mult timp, pentru aşa ceva. Tema e trimisă în viitor, de azi pe mîine şi de mîine pe cînd o da Domnul. Asta, în ciuda faptului că, încă de la primele interacţiuni cu UE, din faza de pregătire a aderării, menită să ne crească compatibilitatea cu sistemul de administrare a treburilor publice din spaţiul Uniunii Europene, ni s-a spus pe şleau şi apăsat că reforma administrativă este punctul cheie, nodal, al succesului acestei istorice tentative de „revenire în Europa”.
Dimpreună cu reforma justiţiei, dar aiasta-i altă gîscă într-altă traisă! Şi ni s-a tot spus, la fel de apăsat şi în fiecare dintre cei vreo 16 de ani, de cînd am devenit membri ai UE. Ani în care, datorită îndărătniciei retrograde tip Sandu Napoilă şi a prostiei colosale de care dăm dovadă în abordarea subiectelor cheie pentru dezvoltarea României, ne bucurăm din plin de costurile aderării şi mai deloc de avantajele ei!
Administrarea treburilor publice într-o ţară-stat reprezintă una dintre activităţile esenţiale, creatoare de resurse şi condiţii favorabile pentru dezvoltare, pentru soluţionarea şi reglarea problemelor sociale atît la scară macro, cît şi micro, sau dimpotrivă, pentru blocarea sau chiar anihilarea oricărei şanse de progres, adică pentru stagnare şi regres, respectiv pentru alimentarea temelor de conflict şi de ruptură socială. Fărîmiţarea administrativă a României între cele 41 de unităţi teritoriale (judeţe), o moştenire cu adevărat grea a regimului ceauşist, de care nu a avut nimeni pînă acum curajul să se atingă (prietenii ştiu de ce!!!) este una dintre pietrele de moară atîrnate de gîtul României şi al societăţii sale, în tentativa de a evada spre viitor. În termeni practici, aceasta însemna competiţia pentru resurse din UE. Rezultatul este cel îndeobşte cunoscut şi mai mult decît previzibil: avem mereu rezervat locul din coadă şi „accesăm” cu succes doar firimiturile rămase de la ospăţul celorlalţi! Reorganizarea administraţiei din România, atît la nivel central, cît şi al teritoriului, incluzînd aici şi reconfigurarea unităţilor administrativ-teritoriale este nu doar necesară, ci absolut necesară oricărui efort de perspectivă, capabil să ne scoată, ca societate, din fundătura în care ne-am îngrămădit şi ne-au îngrămădit cu sîrg şi cu metodă mulţi alţii, de mai bine de trei decenii. Problema este că nu se face de la sine! Cineva trebuie să impună soluţia! De ce? Pentru un motiv mai mult decît solid şi de neocolit: restructurarea administraţiei la nivelul întregului teritoriu al României înseamnă şi determină schimbarea structurilor nodale de putere politică. Ceea ce înseamnă că unii dintre deţinătorii de azi ai puterii vor fi pierzătorii de mîine. Şi cum nimeni nu poate fi sigur care-i va fi soarta în noua configuraţie, rezistenţa la schimbare va fi majoritară, brutală şi susţinută! De aceea, cel puţin la prima vedere, reconfigurarea administrativă a României, în varianta propusă de CCIR cu 12 unităţi (judeţe), are toate şansele să rămînă doar o altă tentativă. Eşuată. Ce ar însemna, totuşi, dacă ea ar fi aprobată de Parlament? În primul rînd o reconfigurare importantă a „puterii locale”. Baroneţii de azi ai puterii nu vor dispărea chiar de tot. Micile lor fiefuri vor constui în continuare reţeaua de putere de la firul ierbii. Deasupra lor, însă, se va ridica „o nouă clasă superpusă”: nişte baroni în toată regula, cu domenii şi atribuţii care-i îi vor plasa într-o poziţie privilegiată de putere atît faţă de structura subordonată, cît şi faţă de puterea de la „Centru”. „Cei 12” vor deveni, în scurtă vreme, nu doar un puternic „guvern” dincolo de Guvernul formal al ţării, ci şi adevăraţii deţinători ai pîrghiilor de putere, inclusiv în instituţiile rezervate centrului. Cei mai mulţi se vor alege, cel puţin în primele iteraţii ale procesului de schimbare, din rîndul actualilor baroneţi locali. După ceva vreme se vor pune bazele unor noi „dinastii” „famiglii” capabile să se reproducă generaţional şi să menţină cu mînă de fier controlul asupra „Domeniului”. Cu puţin noroc, România ar putea face, astfel, saltul de la epoca feudalismului primitiv la cea a „feudalismului centralizat” în materie de administraţie şi pe cale de consecinţă şi de macro structuri şi relaţii de putere. Undeva, între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, ţări precum Anglia şi Franţa au făcut uriaşe salturi de dezvoltare, folosindu-se de avantajele acestui model. Altele precum Germania a trebuit să aştepte secolul al XVIII-lea pentru a trece la noul model. Noi ne gîndim să o facem, nu se ştie încă dacă ne şi hotărîm, abia după ce am lăsat deja în urmă aproape un sfert din secolul al XXI-lea.
Doar vă spuneam că timpul social nu este cîtuşi de puţin unic, unitar, sau sincron pentru diferite societăţi, ori chiar pentru aceeaşi societate în diferitele sale puncte nodale!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro