Cornel Codiţă
Imagine cadru: Spaţiul sacru, Biserică, slujba de Paşti, Putin cu lumînarea aprinsă în mînă! Chipul etalon al „omului nou”! Postmodern! Postuman! Mărturisitor, închinător, apostol zelos al esenţei criminale a cezarismului stalinist şi al Învierii lui Iisus, deopotrivă! Primul cuvînt care îmi vine în minte este blasfemie. Cum de îl mai îngăduie Dumnezeu? Cum de nu i se surpă pămîntul sub picioare, să se prăvale în cea mai de pe urmă bolgie a hăului numit Iad? Respir adînc, de cîteva ori, şi îmi iau aminte. Puse astfel, întrebările acestea înseamnă să-L judeci pe Cel de Sus cu etalonul nimicniciei tale, omeneşti. O fi ştiind El ce face! Poate că are un plan pe care mintea mea puţină nu are cum să-l bănuie! Dacă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui, undeva, cumva, cîndva trebuie făcut şi primul pas. Poate a fost acela cu care a trecut pragul bisericii. Poate cel în care a luat o lumînare, a aprins-o şi o ţine în mînă, în faţa ochilor şi a inimii. Poate va fi cel care îi urmează, nu se ştie care… Poate undeva, la capătul drumului, în cele din urmă, Lumina lui Hristos va pătrunde şi în pădurea de beznă şi ură care a înţelenit mintea şi sufletul acestui monstruos criminal. Nu e treaba mea, e a lui Dumnezeu. Să mă ocup, deci, de ceea ce pot înţelege şi pot face eu. Spre exemplu, să constat că lumea în care m-am nimerit este una care l-a părăsit cu totul pe Dumnezeu. O lume care dă Cezarului totul, iar lui Dumezeu nimic, pentru că nu i-a mai rămas nimic de dat! Drumul acesta al dezrădăcinării, al alienării, al rătăcirii şi pierderii de sine, credeam pînă de curînd, a fost parcurs în cea mai mare parte relativ recent, în vremea modernităţii. Fals! Începutul călătoriei decăderii, prin care „Omul” s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a înstrăinat cu totul de el, pentru ca în ultimă instanţă să îl izgonească din universul său, să-l ucidă ritualic şi să-l declare „oficial” mort a început hăt, îndărăt cu cîteva mii bune de ani. A început nu cu izgonirea din Rai, ci cu uitarea şi pierderea esenţei divine a Cuvîntului lui Dumnezeu, cu reducerea lui, astfel, la statutul non-sacral, pur uman, acela de „text”. De ce au mers oamenii şi omenirea atît de neobosit, de mult şi de hotărît pe acest drum? Ipotezele nu lipsesc. Una ar fi aceea că alcătuirea de lut, de ţărînă, care este omul coborît în lume şi care poartă în el scînteia dumnezeirii este prea slabă pentru a putea duce povara dată. Sarcina de a fi în lume şi de a o privi aşa cum este ea luminată de candela dumenzeirii pusă în noi, este dincolo de puterile omeneşti. Ne încurcă. Ne ţine în loc. Ne face viaţa prea complicată. De aici, tenacitatea seculară a gestului de a pune desagii jos. De a-i uita undeva la marginea drumului, ca şi cînd nu i-am avut niciodată, de a merge mai departe lipsiţi de povara lor. Alt drum prin labirint pleacă de la soluţia lui Iisus: Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. (Matei 22). Ce este al Cezaurului ne-o spune fără echivoc Iisus şi sunt obligaţi să o recunoască şi fariseii şi irodienii care au încercat să-l ispiteească: birul plătit autorităţii asupritoare în moneda care poartă chiar chipul asupririi, al Cezarului. Dar, lui Dumnezeu ce-i datorăm şi în ce monedă putem plăti?
Întrebarea rămîne fără un răspuns explicit! E relativ uşor de „dedus” în schimb. Natura datoriei, în mod simetric, este tot una de supunere faţă de autoritate. De data aceasta a lui Dumnezeu, manifestată prin legile Lui, pe care le-a dat oamenilor spre ascultare, ca parte a Legămîntului. Soluţia a fost îmbrăţişată cu entuziasm de toţi marii şi puternicii bisericilor care s-au ridicat de atunci şi pînă azi pe temelia sacrificiului Său, fără să fie, însă, în stare să îi înţeleagă, să îi păstreze vie sacralitatea şi semnificaţiile. Cît poate fi cineva de obtuz pentru a putea susţine ori crede că Dumnezeu, cel Atotputernic, care a creat lumea şi i-a creat pe oameni ar avea nevoie de „supunerea lor”? Ce să facă cu ea, dacă în orice clipă îi poate reduce la ţărînă, aşa cum face, spre exemplu, în episodul de la Sodoma şi Gomora? Supunerea faţă de Legile care le-au fost date de Dumnezeu, oamenii şi-o datorează lor! E singura şansă de a avea o viaţă socială relativ armonioasă, capabilă să cultive calităţile cu care oamenii au fost înzestraţi, cu o conflictualitate ţinută sub control, care nu ajunge să dizolve totul. Dacă nu supunere, atunci, ce? De ce nu, chiar ceea ce este cu adevărat al Lui, vine de la el şi nu doar îl reprezintă, ci îl alcătuieşte! Scînteia de îndumnezeire pe care a pus-o în fiecare dintre noi. Îi suntem datori cu ea, căci de la El vine! Spre deosebire de ceea ce trebuie plătit Cezarului, ceea ce este al lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu „birul”. Însuşi gestul de „a da” ceva lui Dumnezeu nu poate fi simetric şi nici de aceeaşi natură cu cel de a plăti birul. A da lui Dumnezeu trebuie să însemne altceva. De ce nu, a-L face să înflorească în tine, a-i spori lumina pe care a pus-o acolo. Iar pentru asta nu e nevoie de nici o monedă! Este nevoie doar ca, măcar o dată într-un an, să ne aducem aminte, nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul că acea lumină există şi rămîne vie în noi, chiar şi atunci cînd uităm de ea, cînd o împiedicăm să străbată în jur, pentru a putea orbecăi „mai liberi” în lumea în care ne-am rătăcit.
Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro
