Din istoria cenzurii comuniste

Recent a apărut o carte despre istoria cenzurii din România comunistă*. Cartea este semnată de dr. Kiss Ágnes, cercetător științific la Institutul Pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) din Cluj.
Kiss Ágnes s-a născut la Zalău, a absolvit Colegiul Național „Silvania” în anul 1997 (pe atunci încă Liceul Teoretic Zalău). A obținut diplomă de licență la Universitatea „Babeş-Bolyai”, la Facultatea de Științe Politice și Administrative, specializarea Științe Politice în 2004, și o diplomă de master tot la respectiva facultate și specializare în anul 2005. Un timp a fost cadru didactic asociat la UBB, și apoi a absolvit un masterat la Central European University Budapesta, cu specializarea studii în naționalism. Tot la CEU a obținut și o diplomă de doctor în Științe Politice, în anul 2014. Titlul tezei de doctorat: Censorship between Ambiguity and Effectiveness: Rules, Trust and Informal Practices in Romania (1949-1989) [Cenzura între ambiguitate și eficacitate: reguli, încredere și practici informale în România (1949-1989)].
Din anul 2010 lucrează la ISPMN, participând la diverse proiecte de cercetare, conferințe și ateliere de lucru. S-a specializat în domeniile: istoria minorităților naționale din România în perioada comunismului, pe tematica cenzurii comuniste și a sociologiei organizaționale.
Prezenta carte este o variantă dezvoltată a tezei de doctorat, și după titlul grăitor: Finomhangolás [Acordaj fin] are un subtitlu mult mai explicit: Koordináció és kontroll a szovjet típusú cenzúrarendszerekben. Romániai példák (1949-1989) [Coordonare și control în sisteme de cenzură de tip sovietic. Exemple din România (1949-1989)]
Cenzura și apoi perfida „autocenzură” făceau parte din viața cotidiană a presei, a literaturii, a teatrului sau a filmului din anii comunismului. Nu degeaba spunea bancul că Napoleon reînviat, în anii 1970-80 a ajuns în România și, după ce a citit Scînteia vremii, a exclamat nemulțumit: „Dacă aș fi avut și eu o asemenea presă (a se înțelege cenzurată), nici până azi nu s-ar ști că am pierdut bătălia de la Waterloo!”
Deși în constituțiile comuniste erau prevăzute articole privind libertatea presei și cuvântului, regimul nu-și respecta propriile norme și legi. De exemplu, Constituția din 1948, la articolul 31 afirma: „Libertatea presei, a cuvîntului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor și manifestațiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hîrtia și locurile de întrunire sînt puse la dispoziția celor ce muncesc”. (Asemănător formulau și constituțiile din 1952 și 1965, dar se știe că realitatea era departe de prevederile constituționale…)
Cartea are o Introducere, din care cităm o singură teză: „Cenzura sistemelor socialiste de stat (=comuniste) se baza pe reguli vag formulate, care a oferit celor de la putere posibilitatea de intervenție și de a acționa în mod arbitrar” (p. 5). Dar în mod paradoxal, cenzura a fost eficientă… După respectiva introducere urmează cinci capitole, o concluzie, și o lungă listă bibliografică.
Primul capitol se intitulează Întrebări și încercări de răspunsuri, și este partea care din punct de vedere teoretic ne prezintă – pe baza unei bibliografii de specialitate și pe baza cercetărilor proprii – rațiunea pentru care regimurile de tip sovietic recurg la aplicarea cenzurii totale. Tot aici putem face și o incursiune succintă în istoria generală a cenzurii. (Cenzura e mai veche decât mulți ar crede…) Aflăm și o anumită definiție a cenzurii: ea este „controlul autoritar asupra a tot ce este făcut public, unde procesul de control este sub reglementare oficială (dacă nu tocmai prin legi explicite), iar instituţionalizarea ei se realizează prin administrație” (p. 8).
Scopul principal al cenzurii de tip sovietic este protejarea partidului de stat și a sistemului socialist de stat. Conținutul cenzurii include, de asemenea, reguli de interdicție a unor conținuturi considerate tabu, precum și reguli restrictive în privința interzicerii severe a actului de a critica regimul politic și social existent. În modelul de presă de tip sovietic, toate organele presei erau în proprietatea statului, și controlul se exercita de la centru, cu mijloace birocratice, tehnice și politice. Coexistau forme variate ale cenzurii: prealabile, ulterioare, directe, indirecte, cu sancțiuni legale și ilegale etc. (p. 10).
Al doilea capitol intitulat Bazele funcționării organizaționale de succes (a cenzurii din România comunistă) face o disecție anatomică a sistemului de cenzură. La sfârșitul capitolului trage un fel de concluzie preliminară: „Nu susțin că sistemul comunist de cenzură a fost perfect eficient sau de succes (conceptele însele sunt problematice și greu de măsurat/cuantificat), dar, în ceea ce privește realizarea scopurilor/țintelor urmărite, ele au fost destul de exact atinse. Aceasta nu este o afirmație arbitrară, ci este dovedită de impactul cenzurii asupra vieții culturale, pe care a transformat-o în chip radical” (p. 61).
Următorul capitol tratează metodele de cercetare aplicate în radiografierea sistemului și actorilor cenzurii, precum și sursele utilizate.
Cea mai importantă și voluminoasă parte a cărții este capitolul patru: Mecanisme de coordonare formală și de control în sistemul cenzurii din România. În subcapitole distincte sunt tratate probleme privind periodizarea cenzurii în România comunistă; sunt comparate cele două etape de dinainte și de după 1977. (În mod formal, în acest an „s-a desființat cenzura”, dar practic nu a fost lichidată, ci doar transformată și transferată dinspre centru spre redacții și spre autoritățile județene.) Însă, atât înainte, cât și după acest termen, au existat instituții specializate cu rol de cenzură: Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, Comitetul pentru Presă și Tipărituri, iar apoi Consiliul Culturii și Educației Socialiste.
Practic, deja anterior organizării acestor instituții de cenzură (prima în 1948), începând cu perioada de tranziție spre comunism (din 1945), bibliotecile şi librăriile au fost „curăţate/epurate” de titluri și autori considerați dușmănoși, apoi au fost interzise ziarele opoziției, iar în 1948, cu ocazia naționalizării, pe lângă fabrici, mine, și bănci au fost etatizate și puse sub control de stat toate editurile, bibliotecile, librăriile, anticariatele, tipografiile, fabricile de hârtie, cinematografele și industria filmului. Sectorul privat în domeniul presei sau al ramurilor conexe fiind lichidat, sectorul de stat a devenit mult mai ușor de verificat (pp. 77-78).
Sistemul de cenzură de după 1977 a fost mai dur decât pe vremea Direcției Generale de Presă, deoarece atribuțiile Direcției Generale de Presă au fost preluate de redacții și comitetele de cultură. În fiecare redacție redactorii-șefi (sau în unele cazuri adjuncții lor, ori și-și) aveau roluri de cenzori. În plus, mai erau cenzorii „parașutați” în redacții. Rol de cenzură aveau și noile foruri de „conducere colectivă” sau consiliile de conducere.
Autoarea ne prezintă și evoluția cadrului legislativ (legile presei), ce aveau prevederi care restricționau libertatea exprimării. Astfel, de exemplu, conform articolului 69 din Legea nr. 3, din 28 martie 1974: „Libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orînduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constituţie şi celelalte legi, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, moralei socialiste.
În apărarea intereselor societăţii şi persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă se interzice publicarea şi difuzarea prin presă a materialelor care:
a) sînt potrivnice Constituţiei Republicii Socialiste România;
b) conţin atacuri împotriva orînduirii socialiste, principiilor politicii interne şi externe a Partidului Comunist Român şi a Republicii Socialiste România;
c) defăimează conducerea partidului şi a statului;
d) comunică informaţii, date sau documente secrete, definite astfel de lege;
e) cuprind informaţii şi comentarii false sau alarmiste care amenință sau tulbură liniştea publică ori prezintă un pericol pentru securitatea statului;
f) îndeamnă la nerespectarea legilor statului ori la săvîrşirea unor fapte ce constituie infracţiuni…”.
În următorul articol, legea numește și pe responsabilii cu cenzurarea publicațiilor: „Răspunderea pentru respectarea dispoziţiilor art. 69 de către fiecare organ de presă revine consiliului de conducere, colegiului de redacție, redactorului-şef al acestuia”.
Faptul că o instituție de stat existentă are rol explicit de cenzură, reiese din articolul 71: „În cazul încălcării dispoziţiilor art. 69, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste poate dispune suspendarea difuzării…” Deci Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste are atribuție legală, poate împiedica apariția unor publicații sau texte considerate „potrivnice orînduirii socialiste” (pp. 96-97).

Controlul presei (adică cenzura) rămâne în continuare, afirmă textual însuși Nicolae Ceaușescu la Plenara Comitetului Central al PCR, din 29 iunie 1977:
„Nu este vorba să desființăm controlul, desființăm un anumit fel de control cu caracter birocratic, administrativ și întărim răspunderea și controlul politic al partidului [Sublinierea îmi aparține – L.L.], răspunderea comuniștilor pentru felul în care scriu, pentru ce publică, pentru lucrările ce se tipăresc, pentru filmele care se produc și se difuzează…” (p. 98). Și cum se știe, controlul politic este foarte strict într-o dictatură…
Tot din acest capitol aflăm și despre cum se derula recrutarea viitorilor cenzori: „Recrutarea cadrelor tinere de origine sănătoasă și pregătire profesională adecvată, cei care dau dovadă de pregătire politico-ideologică adecvată, care înțeleg și sunt capabili să pună în practică linia partidului. Deci, pe lângă competența profesională, principalul criteriu de selecție este valoarea și asimilarea crezului comunist, să corespundă ideologic liniei politice comuniste; iar îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu trebuia să fie garantată personal de fiecare candidat” (p. 117). Principalele criterii erau să fie corespunzători ideologic și politic, și doar apoi conta valoarea profesională sau umană…
„La început au existat două surse principale de recrutare: cadrele de partid și proaspeții absolvenți din învățământul superior. Comitetele de partid au fost rugate să recomande oameni și să le verifice «dosarele de cadre» (dosarul personal) și să trimită o caracterizare Comitetului Central. După aprobarea politică dată de CC, instructorii Direcției Generale de Presă au evaluat/verificat pregătirea candidatului. Recrutarea de proaspeți absolvenți a fost mai ușoară din punct de vedere procedural, deoarece Ministerul Educației și Muncii îi repartiza direct pe posturi. Profitând de această oportunitate, Direcția Generală de Presă solicita repartizarea unui număr suficient de persoane calificate corespunzător” (p. 117).
Mai putem citi și alte aspecte, sau chiar unele detalii mai concrete despre cenzură și actorii ei. Se știe că Dumitru Popescu „Dumnezeu”, pe lângă faptul că a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Nicolae Ceaușescu (el scria cuvântările „Tovarășului”), fiind și cea mai înaltă autoritate din domeniul cenzurii, uneori chiar și el avea nevoie de lămuriri, deoarece directivele partidului erau schimbătoare. D. P., în memoriile sale, descrie un caz interesant, o discuție cu Ceaușescu despre până unde pot să meargă ziariștii cu aspectul critic al scrierilor: „«Ce să facă ziarele? întrebam. Să elogieze fenomenele negative, lipsurile, defectele?» «Să critice, spunea el, dar cu grijă, prin critică să nu dăuneze mai mult decât ajută»” (p. 133).
Ultimul capitol se intitulează Relații și practici informale în sistemul de cenzură. Și aici aflăm unele aspecte interesante, chiar ciudate: existau unii cenzori „buni”, care deși înțelegeau mesajele alegorice/parabolice ale autorilor, se făceau că nu observă etc. Cenzorii, fără îndoială, au fost conștienți de formulările alegorice care riscau să depășească normele stricte de cenzură. Printre soluțiile paratextuale, un instrument frecvent folosit a fost introducerea unui citat din Ceaușescu în fața unor texte sensibile. Sau, în cazuri unor volume cu eventuale probleme, de a include și texte care respectau cu sfințenie linia partidului, chiar în mod exagerat. Pe lângă ambalaj sau umplutură mai intrau și texte de valoare, chiar critice sau problematice (p. 155).
Partea de concluzie a volumului se intitulează, reluând un termen din titlu: Acordaj pentru performanță. Rezumat. În bună măsură putem fi de acord cu aceste concluzii: această cercetare și-a propus să examineze eficiența sistemului de cenzură de tip sovietic. Prin exemple din România, a dezvăluit acele soluții organizaționale la nivel micro, relaţiile personale şi practicile de zi cu zi, care au reușit atât clarificarea, cât și aplicarea mai mult sau mai puţin coerentă a normelor de cenzură destul de vag formulate (p. 179).
Tot conform autoarei: istoria regândită a cenzurii pe scurt se poate formula în acest fel: cenzura în regimurile comuniste, ca orice alt sistem de cenzură, se baza pe reguli vag formulate. Acest lucru a permis celor care dețineau puterea să fie arbitrari. Dar a fost și o provocare administrativă din cauza acelorași norme neclare de cenzură, ca în acele condiții să gestioneze imensul aparat de cenzură, controlul întregii vieți culturale și al presei. A fost o realizare reușită, deși „linia oficială” (direcția politică) era în continuă schimbare. Funcționarea eficientă a sistemului a fost asigurată de o multitudine de instrumente organizatorice formale adecvate, dar și de practici informale între persoanele vizate, între cenzori și cei controlați (pp. 181-182).
Cartea lui Kiss Ágnes despre cenzura din comunism este o lucrare profundă și ne arată pe undeva și „fața umană” (dacă se poate formula așa) a cenzurii.

*Kiss Ágnes, Finomhangolás. Koordináció és kontroll a szovjet típusú cenzúrarendszerekben. Romániai példák (1949-1989) [Acordaj fin. Coordonare și control în sisteme de cenzură de tip sovietic. Exemple din România (1949-1989)], Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2022.

László László
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)