Raftul cu carte: Ultimii patru ani din viața poetului Nicolae Labiș

MOTTO:  „E al naibi de frumos să simți că trăiești!” (Nicolae Labiș)

În sfârșit, după o lungă tăcere editorială, ni se reamintește că în literatura noastră am avut și un „albatros ucis” al poeziei – NICOLAE LABIȘ. Această nedorită uitare a unui mare poet se datorează și modului cu totul ineficient în care se studiază literatura română în liceu. Ea nu se face cunoscută sub aspectul evoluției sale, ceea ce pune între paranteze mari valori literare ce vor rămâne niște necunoscute. Printre ei se numără și poetul NICOLAE LABIȘ (1935 – 1956) despre care a apărut o carte în anul 2022 la Editura „Polirom” din Iași intitulată „Labiș. Jurnalul pierdut”. Autorul ei este COSMIN PERȚA (n. 1982), care este poet, prozator și eseist, dar și lector la Universitatea „Hyperion” din București. În 2012, a obținut premiul „Tânărul prozator al anului”, poezii de-ale sale fiind traduse în 16 limbi, iar romanele în câteva țări.

Prin volumul ce-l semnalăm, Cosmin Perța și-a propus un singur obiectiv – să-l facă cunoscut pe Nicolae Labiș, așa cum a fost sub toate aspectele în ultimii săi ani de viață (1952-1956). Scriitorul Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935, într-o familie de învățători, în Poiana Mărului, Comuna Mălini, Suceava. S-a stins din viață la 21 de ani, în anul 1956, în urma unui accident de tramvai, petrecut în condiții neelucidate „asupra cărora planează suspiciuni și controverse nerezolvate nici în ziua de azi”, deși s-au scris mai multe lucrări despre acest tragic sfârșit: Gheorghe Tomozei, „Moartea unui poet”; Ștefan Bitan, „Labiș. Albatrosul ucis”; Covaci Stela și Cezar Ivănescu, „Timpul asasinilor. Documente și mărturisiri despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș”; Portik Imre, „Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș”.

Aceeași situație se va petrece mai târziu și în cazul autorului romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, Marin Preda.

Ce are specific volumul „LABIȘ, JURNALUL PIERDUT”? Ne-o mărturisește, fără echivoc, autorul ei, scriitorul Cosmin Perța, într-o anexă intitulată „NOTA AUTORULUI”. Aflăm că volumul nu-i „o poveste ficțională”, preferând „o carte cât mai documentată și mai aproape de realitate, care să poată fi folosită ca reper și să devoaleze viața unui individ absolut fascinant…”

De aceea, a preferat „formula unui jurnal fictiv din ultimii patru ani din viață”. În scrierea lui, a folosit „toate datele rămase din fragmentele lui de jurnal, scrisori, notații, plus toate mărturiile existente ale celor care l-au cunoscut și l-au întâlnit în intervalul 1952-1956. Aceste date le-am filtrat, le-am confruntat, le-am verificat și apoi le-am aranjat într-o ordine cronologică, le-am dat o formă discursivă cu un fir biografic, adunând ce-am considerat relevant pentru viața și modul de gândire ale lui Labiș”, „încercând să creez <<o voce>> a lui Labiș pe baza retoricii notațiilor sale originale”.

Prin urmare, în inedita lucrare ce a rezultat, scriitorul Cosmin Perța este „interpretul”, „vocea” lui Nicolae Labiș, iar pentru autenticitatea celor relatate, el a avut „acordul doamnei MARGARETA LABIȘ, sora poetului”. Voi consemna, pe scurt, doar câteva aspecte pe care orice cititor le afă în originalul text-narativ de tip jurnalistic apărut la Editura „Polirom” în anul 2022.

Partea cea mai amplă a paginilor jurnalului descrie anii în care Labiș a fost elev la Școala de literatură „Mihai Eminescu”, creată de partid cu intenția de-a contribui prin ea la formarea unor scriitori în conformitate cu cerințele sale.

Suntem în perioada când în literatură era la modă curentul proletcultist, adică cel care avea drept scop să reliefeze binefacerile noii societăți instaurate la noi după război și, firește, în primul rând să-i scoată în prim-plan pe făuritorii ei – clasa muncitoare, proletariatul și partidul conducător. În esență, această bizară „școală” s-a dorit a fi „FABRICA DE SCRIITORI”, cum o numește Marin Ioniță în lucrarea sa „KISELEFF 10. FABRICA DE SCRIITORI”, apărută în anul 2018 la Editura „Corint”. Bineînțeles că, în cele din urmă, școala s-a dovedit „un experiment eșuat”. Labiș numea această instituție „CLOCITOAREA ROȘIE” sau „ȘCOALA DE ORIPILATURĂ”.

Labiș a fost aici coleg de serie cu scriitorii Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Ghoerghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Sălăjan… Printre cei „școlarizați” aici se aflau și Ion Băieșu, Fănuș Neagu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Andrițoiu etc., etc.

Printre profesorii pe care i-a avut: Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Dumitru Micu, Mihai Beniuc… Îi plăcea, firește, Tudor Vianu, dar și Dumitru Micu. Cel mai mult îl aprecia pe Labiș, Mihail Sadoveanu și cel mai mult îl contesta Mihai Beniuc, pe atunci în fruntea scriitorilor români. Cu aceleași sentimente îi răspunde și Labiș lui Beniuc, considerându-l „o nulitate literară cu mare putere politică”. Beniuc despre Labiș: „cel mai nociv și mai retrograd exponent al poeziei tinere…”

Într-adevăr, avem aici două simboluri ale poeziei noastre postbelice: Beniuc – reprezentant tipic al poeziei proletcultiste sau realist-socialiste, adică a „poeziei fără poezie” și Labiș – poetul ce oferă adevărata poezie, fapt pentru care a avut multe de îndurat. Prin poeziile sale, Nicolae Labiș prefigurează un nou curent literar, neomodernismul, afirmat la noi din 1960 prin generația lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Ion Alexandru etc.

Nicolae Labiș se înscrie la Facultatea de Filologie din București, de unde va fi exmatriculat „pe motiv de absență”. Nu frecventa cursurile pentru că „n-aveam ce mai învăța”. După absolvirea „Fabricii de scriitori”, va trăi din scris. Va lucra un timp la revistele „Contemporanul” și „Gazeta literară”. Era sărac, nu avea locuință. Dormea pe la prieteni. Continua să scrie. După un timp, i se va interzice să publice pentru că poezia lui era cu totul diferită de „estetica” proletcultistă. Va reuși, în 1956, să debuteze cu volumul „PRIMELE IUBIRI”. S-a bucurat de succes la public. Mai avea gata pentru tipar și volumul de poezii „LUPTA CU INERȚIA”. Cenzura nu i l-a acceptat și volumul îi va apărea post-mortem. Labiș a explicat semnificația primelor sale două volume astfel: „În primul volum am mizat pe o viziune candid infantilă, peisajul preferat fiind cel rustic, spunea ceva despre originea noastră, ca lume, incantație bucolică, copilărie și adolescență într-o epocă zbuciumată. Volumul următor, <<Lupta cu inerția>>, trebuie să fie cealaltă fațetă, modernă, cu peisaj predilect urban, cu joc de idei…” Convingătoare sunt în jurnal și mărturiile poetului despre geneza capodoperei sale, inegalabilul poem „MOARTEA CĂPRIOAREI”, adevărată pildă a talentului poetic labișian incontestabil, har precoce atestat și de faptul că încă în anii copilăriei i s-au publicat creațiile poetice.

Ineditul demers critic al lui Cosmin Perța, „LABIȘ. JURNALUL PIERDUT”, este o lectură reconfortantă pentru iubitorii de biografii ce pun accentual pe aspectele mai lumești, adesea picante, din viața marilor creatori. Aceștia vor afla în cartea din prezentele însemnări de lectură „aventurile” bahice ale poetului Nicolae Labiș, în care era „acompaniat” de mulți dintre contemporanii lui din breasla scriitoricească. Bea din plăcere, din bucuria de-a fi alături de prieteni și nu pentru a putea scrie. Pentru el, licoarea bahică n-a constituit o muză. Mai bogată în mărturii ce țin de condiția scriitoricească este scriitura lui Cosmin Perța. Incontestabil, talentul lui Labiș a fost unul înnăscut, dar el și l-a cultivat de mic, având un adevărat „mit al lecturii și al bibliotecii din copilărie”. În perioada proletcultistă (1945-1960), scriitorii clasici interbelici erau interziși. E vorba de Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia… Labiș îi citea pe ascuns. Ca elev la pomenita școală, avea un caiet de lecturi din care aflăm că-i citea și pe Rilke, Valery, Descartes, Hegel, Heraclit, Kant, Horațiu, Proust.

Pentru Labiș „a fi poet nu e suficient să știi să compui imagini <<frumoase>>, nici să fi un virtuoz al rimei…Un scriitor adevărat trebuie să cunoască tot ce a produs omenirea mai important de la Homer la Maiakovski, de la Democrit, la Marx…”

Pentru filologi, jurnalul este prețios și pentru că multe fragmente sau chiar pagini întregi sunt adevărate profesiuni de credință ale autorului „Primelor iubiri”, oarecum surprinzător la un creator atât de tânăr să-și fundamenteze scrierile pe principii estetice clare și cu finalități bine gândite. Și ele sunt tot „beneficiile” lecturilor poetului din POIANA MĂRULUI, cel care l-a avut printre idoli pe poetul RIMBAUD, „copilul teribil” al literelor franceze, cel ce-a prefigurat simbolismul francez, precum Labiș l-a anticipat pe cel neomodernist românesc. A spus-o și Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”:

„LABIȘ ANUNȚĂ POEZIA DECENIULUI URMĂTOR” pentru că „pentru generația de scriitori din 1960, rămâne nu numai un model, ci și un reper de conștiințe”. Reproduc doar două extrase din ideile estetice ale „albatrosului ucis”: „Eu vreau ca poezia mea să contribuie la lupta împotriva răului pe plan spiritual, fiindcă nu există evoluție socială dacă spiritul este încătușat de lozinci și dogmatism”. „Când devine expresia puterii politice, nu mai e poezie, ci doar propagandă, o haină goală atârnată într-un cuier, o sperietoare într-un lan pustiit, o carcasă fără suflet”

De-a dreptul tulburătoare sunt ultimele file ale jurnalului. Ele redau starea poetului după tragicul accident provocat de „pasărea cu clonț de rubin”. Vizitat în spital de prietenul său IMRE, i-a relatat cum s-a întâmplat nenorocirea/clipa fatală: „N-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost… i-am spus că nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva.”

A murit la 22 decembrie 1956. Ultimele sale creații i-au fost dictate prietenului său AUREL COVACI pe patul de spital unde se afla internat. Poeziile se numesc „ALBATROSUL UCIS” și „PASĂREA CU CLONȚ DE RUBIN”. Despre cea de-a doua poezie, a spus: „DACĂ E SĂ AM UN CÂNTEC DE LEBĂDĂ, ACESTA ESTE”:

„PASĂREA CU CLONȚ DE RUBIN/ S-A RĂZBUNAT, IAT-O, S-A RĂZBUNAT/ NU MAI POT S-O MÂNGÂI// M-A STRIVIT, / PASĂREA CU CLONȚ DE RUBIN, / IAR MÂINE/ PUII PĂSĂRII CU CLONȚ DE RUBIN, / CIUGULIND PRIN ȚĂRÂNĂ, / VOR GĂSI POATE/ URMELE POETULUI NICOLAE LABIȘ/…”

Amintirea a rămas, dar, din păcate, și neelucidarea convingătoare a modului în care a sfârșit poetul care prin ce-a scris a luptat cu inerția în poezia românească.

Cartea lui Cosmin Perța va avea, poate, darul de-a ne scoate din INERȚIA UITĂRII „ALBATROSULUI UCIS” AL POEZIEI NOASTRE.

profesor Octavian Guțu,

Șimleu Silvaniei