„Actul de sfințire al acestui Sfânt locaș s-a făcut în ziua de 15/28 august/ziua de Sfânta Maria 1922 prin P. Sfinția Sa Domnul Nicolae Ivan Episcop al diecezei Vadului, Feleacului, Clujului. Protopresbiter tractual și preot local: Ioil Ghiurițan. Epitrop local: Ioan Vlaicu” (Act Comemorativ).
Au trecut 100 de ani de atunci. Biserica e tot acolo, acum și mai frumoasă. Cu acoperiș trainic, albă la exterior, minunat pictată în interior. Alături, în curtea mare și îngrijită, mormintele unor ctitori și preoți care au slujit-o, noua casă parohială, monumentul eroilor satului din cele două războaie mondiale și altarul de vară, ridicat de curând.
Toate aceste lucrări de restaurare, dotare, înfrumusețare, se datorează preotului Gheorghe Gherman, venit în sat în urmă cu 45 de ani, în luna august 1977. Născut în satul Popteleac, comuna Gârbou, în 14 august 1954, cu studii liceale la Jibou și teologice la Sibiu, a desfășurat în parohia Românași o vastă activitate. Lui i se datorează și construirea gardului de beton din jurul bisericii, împrejmuirea cimitirului parohial, instalarea centralei termice, schimbarea candelabrului și atâtea altele. A făcut asemenea lucrări și în filia Poarta Sălajului. Iar dacă adăugăm Complexul de Asistenţă Socială „Sf. Gheorghe” pentru bătrâni, pe care l-a înființat, implicarea în ajutorarea copiilor orfani, a bolnavilor şi a bătrânilor lipsiţi de ajutor, prin serviciul de îngrijire la domiciliu și propovăduirea continuă a adevărurilor de credință, despre domnia sa se poate scrie o carte întreagă.
Duminică, 9 octombrie 2022, într-o zi cu mult soare, biserica din Românași, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, a fost resfințită de Episcopul Sălajului, Petroniu. Resfințirea unei biserici se face la 100 de ani sau în urma unor ample lucrări de restaurare și înfrumusețare. Aici, din ambele motive!
Episcopul Petroniu a sfințit și altarul de vară și a oferit o binemeritată diplomă de apreciere preotului Gheorghe Gherman pentru întreaga lui activitate. Iar credincioșii din Românași, din marea iubire ce i-o poartă, i-au oferit preotului drag o plachetă și un buchet de 45 de flori, câte una pentru fiecare an de slujbă în folosul lor!
Dar cât de greu a fost ridicată biserica aceasta, câte jertfe din partea credincioșilor au fost necesare, nu se mai știe astăzi. Oamenii care i-au dat viață nu mai sunt printre noi. Mai poate interesa, însă, pe cineva? Pentru mine, cel puțin, răspunsul e simplu. Aceasta e biserica în care m-am cununat, în care mi-am botezat copiii și acum, de curând, cele două nepoate. În plus, aici, spre deosebire de alte sate, s-au păstrat câteva documente care ne pot ajuta în reconstituirea poveștii construirii ei.
Să încercăm, așadar, să aflăm măcar o parte din această istorie.
După unirea religioasă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, românii greco-catolici devin majoritari în Sălaj. Dar au continuat să existe și numeroși români ortodocși, cuprinși în Protopopiatul Ortodox Românași, o formă de organizare administrativ-bisericească care a purtat, înainte de 1850, denumiri ca „protopopiatul neunit” al Dăbâcii sau al Miluanului. Deși din 1851 se numește „al Ungurașului”, sediul protopopiatului era la Sânpetru Almașului, abia la începutul perioadei interbelice fiind fixat la Românași (denumit Unguraș, până la 1947).
Parohia Românași era doar una dintre cele 22 de parohii și șase filii consemnate în cadrul protopopiatului la începutul secolului al XX-lea. Puțin peste 700 de suflete număra atunci localitatea, aproape toți sătenii „trudind pe ogoarele unui domeniu de 5.000 jugere, cu un proprietar străin de limba și legea românească, nefiind în posesiunea românașilor numai 500 jugere”. Deși aflați, cum singuri afirmă, în stare de „mare mizerie”, acești oameni au reușit să suporte, într-un foarte scurt interval de timp, „cheltuielile cu comasarea hotarului în sumă de 7.000 coroane”, să ridice un edificiu comunal care „a costat 10.000 coroane”, precum și un „edificiu școlar corespunzător”.
Își doresc și biserică nouă, așa săraci cum sunt, deoarece, spun ei, „bisericuța noastră de lemn veche și deteriorată de lungimea vremilor prin care a trecut este aproape de ruinare și nu se mai poate folosi”. Ridicată, după unele surse, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, pentru vechea lor biserică „singura întrebare care se mai punea era cât o să mai reziste, cât o să mai stea în picioare”. De altfel, în întreg protopopiatul existau, la 1900, biserici de piatră doar la Miluani și Treznea, toate celelalte fiind din lemn (biserica de zid din Stârciu va fi terminată și sfințită în 1912, cea din Zalău în 1927).
Inițiativa ridicării noii biserici aparține preotului Ioil Ghiurițan. Acesta era al cincilea descendent al unei familii care din 1814 păstorea comunitatea ortodoxă din Unguraş. Născut la 20 iunie 1881 în Unguraș, a obţinut diploma de bacalaureat la Liceul din Zalău, în 1900. Timp de trei ani a urmat cursurile de teologie ale Academiei Teologice din Sibiu, pe care le-a absolvit cu foarte bune rezultate. A fost învăţător în Unguraş între anii 1903 și 1908, iar din 21 februarie 1908 a fost parohul Unguraşului. A fost ales administrator protopopesc în 1919 și protopop în 18 noiembrie 1920, păstorind în continuare parohia. În anul 1930, prin înaltul decret regal nr. 2904, i-a fost conferită medalia „Răsplata muncii pentru Biserică”, clasa I. A încetat din viaţă la 1 mai 1940.
Prima colectă pentru ridicarea bisericii începe în a doua zi de Paști a anului 1908. Cunoaștem numele donatorilor. Aceștia, 117 la număr, capi de familie, dar și oameni singuri, văduvi sau văduve, se angajau să depună, în termen de cinci ani, după posibilități, diferite sume. Doar două coroane, cei mai puțin avuți, câteva sute, cei cu mai multă dare de mână. De pildă, Ioan Ghiurițan, preotul pensionat la început de an 1908, donează 400 de coroane, pensia lui pe un an întreg! Preoții din celelalte parohii ale protopopiatului ortodox donează și ei sume cuprinse între 5 și 50 coroane.
Era încă prea puțin, desigur. Așa că, la fel cum procedaseră și la ridicarea școlii, preotul și membrii comitetului parohial se adresează și altor binefăcători. O astfel de cerere e adresată „marelui binefăcător Vasile de Stroiescu”, care, în iunie 1913, donează „comunei bisericești Unguraș un ajutor de 800 Cor.”
Alți bani se adună din vânzarea lemnelor din pădurea bisericii. La licitația din 6 ianuarie 1912 sunt șapte ofertanți. Câștigător este Herkz Ferencz din Ciumărna, pentru prețul de 204 coroane și 48 fileri.
Biserica mai avea, în 1912, „în trei bănci române din jur”, 2.205 coroane și 93 fileri, iar după „multă trudă” s-a primit și un ajutor de la comuna politică, de 3.200 coroane.
Materialul necesar ridicării bisericii, cărămizi, piatră, var, lemne de construcție, era și el, până în luna mai 1912, în bună măsură adunat.
Planul noii biserici, deși realizat de „arhitectul cel mai de încredere din acel ținut”, Ujvarosi Sandor, nu a fost însă aprobat la Sibiu. Ce era greșit? De ce nu a fost aprobat? Iată câteva dintre motivele invocate: altarul prea scurt, presbiteriul prea lat, intrările laterale prea depărtate de altar, ferestrele prea largi și prea joase, „forma exterioară a bisericii… nu exprimă nicidecum caracterul ortodox răsăritean, nici românesc”.
După modificările efectuate, planul este retrimis spre aprobare, împreună cu „preliminariul de spese”, deoarece „parohienii insistă ca zidirea să se înceapă cât de curând, încă acum la începutul primăverii”. La 18/31 martie 1914 noul plan se primește aprobat.
Licitația publică pentru edificarea bisericii noi este câștigată de antreprenorul Floriansici Alexandru, iar contractul „pentru edificarea bisericei de acolo cu suma de 13.500 coroane” este și el aprobat.
Se muncește cu mult spor, astfel că „Lucrările de zidărie în anul acesta au ajuns până la acoperiș, pusă fiind crucea în turn, în ziua de 2 August 1914, când primii mobilizați ai fostei monarhii Austroungare, stăpânită de Împăratul Rege Francisc Iosif I-ul, au fost chemați sub arme”.
Războiul întrerupe lucrările ce vor putea fi reluate abia în iunie 1921. Până la sfârșitul lunii octombrie sunt finalizate. Același antreprenor va executa lucrarea, în baza unei înțelegeri prealabile și a unei oferte a acestuia.
În 25 mai / 7 iunie 1922 are loc recepția: „Examinând lucrările, atât din punctul de vedere al materialelor, cât și în ce privește executarea lor se constată că corespund tuturor cerințelor și prescripțiunilor și planurilor… Fiind lucrările bine executate se declară de preluate și recepționate…”.
Procesul verbal este aprobat în ședința Consistoriului Bisericii Ortodoxe Române Cluj la 1 iulie 1922, aducându-se mulțumiri antreprenorului Floriansici pentru „conștinciozitatea cu care a îndeplinit lucrările”. Ioil Ghiurițan exprimă și el, „cu deosebită satisfacție”, aceluiași Alexandru Floriansici, „recunoștința parohiei Unguraș”.
Sfințirea bisericii, în ziua de Sfânta Maria a anului 1922, de către episcopul Nicolae Ivan, a fost o mare sărbătoare pentru comunitatea din Românași. La fel a fost și resfințirea din 9 octombrie 2022 de către episcopul Petroniu. Și atunci, și acum, de față au fost diaconi, preoți, oficialități locale și județene. Și o mare mulțime de credincioși!
Încheiem cu un citat din același Act Comemorativ pus la temelia bisericii:
„Servească acest Sfânt lăcaș, din neam în neam, spre întărirea dreptei credințe și spre înaintarea întreg Neamului Românesc, întru vecinica pomenire a tuturor celor ce au contribuit cu obolul lor la ridicarea lui”.
Așa trebuia să se termine studiul de față. Dar, la nici trei săptămâni de la resfințirea bisericii din Românași, preotul Gheorghe Gherman, omul bun care a slujit-o mai bine de 45 de ani nu mai este.
Vineri dimineața, 28 octombrie 2022, părintele acesta atât de înțelept a părăsit această lume vremelnică. El, ocrotitorul tuturor celor aflați în nevoie, atent la multele necazuri și suferințe ale oamenilor, tineri și vârstnici, pentru care a ctitorit Centrul de servicii sociale „Sfântul Gheorghe”, a plecat să slujească în ceruri. Sfătuitorul nostru, preotul nostru drag, prietenul nostru bun ne-a lăsat singuri.
A fost cea mai tristă veste abătută vreodată peste comunitatea din Românași. Și s-a răspândit repede, peste tot, în județ, în țară, peste hotare. Și au venit să-l vadă și să-l plângă atât de mulți oameni, de pretutindeni, cum satul acesta nu a văzut niciodată.
Și ne întrebam cu toții: ce se va întâmpla cu noi, de acum înainte? Cine ne va mai ajuta la greu, cine ne va mai povățui, cine se va mai ruga cu noi și pentru noi, cine ne va mai iubi așa cum a făcut-o el?
Dănuţ Pop
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)
[…] „Actul de sfințire al acestui Sfânt locaș s-a făcut în ziua de 15/28 august/ziua de Sfânta Maria 1922 prin P. Sfinția Sa Domnul Nicolae Ivan Episcop al diecezei Vadului, Feleacului, Clujului. Protopresbiter tractual și preot local: Ioil Ghiurițan. Epitrop local: Ioan Vlaicu” (Act Comemorativ). Au trecut 100 de ani de atunci. Biserica e tot acolo, acum și mai frumoasă. Cu acoperiș trainic, albă la exterior, minunat pictată în interior. Alături, în curtea mare și îngrijită, mormintele unor ctitori și preoți care au slujit-o, » Mai multe detalii […]
[…] CITESTE MAI MULTE DESPRE ACEASTA STIRE […]