Dealul din Sălaj acoperit cu scoici și pietrele lui Dumnezeu

În Sălaj sunt mai multe dealuri pe care pot fi văzute scoici vechi de câteva milioane de ani, semne clare că aici a fost cândva, cu mult timp în urmă, o mare, Dumnezeu știe ce întindere de ape. Un astfel de deal este în apropiere de localitatea Someș-Guruslău. Am ajuns în acest loc, iar ghid mi-a fost profesorul de geografie Aurel Medve, sălăjeanul care a organizat decenii la rând zeci de tabere și expediții pentru elevii din mai multe comune sălăjene.

Am ajuns la Năpradea într-o dimineață mohorâtă de toamnă. Parteneri de drumeție mi-au fost Daniel Stejeran și profesorul Mirel Matyas. A fost pentru prima oară în toamna asta când chelia mi-a cerut căciulă. Și i-am dat-o! Urma să ajungem la Năpradea. Drumul a fost presărat cu povești, iar Dacia condusă de Daniel ne-a dus exact unde voiam. Profesorul Aurel Medve, cel de care știam și auzisem multe, ne-a așteptat la margine de drum, în Traniș. Urma să ne călăuzească pașii spre „Moșul și Baba”, niște pietre înconjurate de pădure și învăluite în legende, unele care merită spuse. Am ajuns la Năpradea și a fost musai să intrăm și pe la primărie. Am aflat de la primar că potențial turistic există la nivel local, există și investiții, iar unele sunt în curs de realizare. Am ieșit din primărie, iar drumul nostru s-a abătut pe la cimitirul din sat. Nu, nu vă gândiți că suntem niște ciudați, dar voiam să vedem niște monumente funerare despre care Mirel Matyas, bunul meu prieten, mi-a povestit de câteva ori. Îmi place să le spun pietre celtice chiar dacă am aflat că n-au legătură cu celții. Am intrat în cimitir, iar roua dimineții s-a strecurat rapid în ghetele mele despre care credeam că sunt sofisticate și eficiente în drumeții simple. Pe naiba! M-am udat rapid la picioare de zici că eram încălțat cu cizme de gumă pline cu apă. Mirel mi-a arătat pietrele, iar apoi s-a furișat într-un stufăriș unde a mai găsit câteva monumente funerare similare.

Da, erau interesante, simbolistica lor este una aparte. Am înțeles că pietrele sunt unele deosebite, dar gândul îmi stătea la merele galbene de pe merii bătrâni aflați la marginea cimitirului. Le mâncam din priviri. Mi-am adus aminte că sunt înalt, că am crengi lungi și am sărit cât colo să prind câteva mere. I-am lăsat pe tovarășii mei cu tot cu poveștile lor. Mi-am umplut jeburile cu fructe. Și bune au fost, reci, zemoase, dulci-acrișoare, ce mai, două mere la stomac și foamea a fost potolită. Eram gata să pornim din nou la drum.

Castanii și moșmonii grofilor

Ne-am urcat în mașină. Am uitat de picioarele ude, am uitat de tot. E dimineață, e umezeală, e și frig, iar nouă ne trebuie drumeții la…. Doamne, era să zic ceva. După o curbă la stânga, Săndica în care ne aflam s-a oprit la baza unui deal. Era timpul să o lăsăm să se odihnească. Am ieșit toți patru, ne-am fixat privirile spre dealul acoperit de ceață, Mirel și-a fixat și el obiectivul la aparatul foto și am pornit la drum. Am trecut prin ceea ce părea o vale secată. Un schelet de vacă ne privea de sub o răchită. Nu ne-am oprit. Ne-au ieșit în cale meri cu frunzele căzute, dar plini de fructe roșii, zemoase, dulci-acrișoare. Iar am mâncat, m-am îndestulat. Nu-mi vine să cred că magazinele sunt pline cu mere importate, iar fructele noastre rămân neculese, cad pradă înghețului. Mă opresc, totuși, din mâncat. Mă gândeam să nu mă apuce vreo cufureală, să mă iertați. Am mai trecut eu prin momente critice de eram gata să dau luna de pe cer pentru o budă. Urcăm pe creastă, iar din loc în loc vedem niște castani bătrâni, trecuți parcă prin vreme, prin vânt și ploi.

Profesorul Medve îmi spune că sunt comestibile castanele, iar castanii au rămas de pe vremea grofilor. Aveau aici grădini cu fel și fel de specii de pomi. Ceva mai încolo, mai spre vârful dealului, am văzut ceva ce părea un păr cu pere ademenitoare. Părea ciudat. Avea frunze ce semănau cu frunzele de portocal. M-am apropiat. Era plin cu fructe, dar nu erau pere. Am luat un fruct și am mușcat. O explozie de gusturi astringente mi-a inundat gura. Acru, dulce, amar, pe toate le-am simțit. Daniel mă privește și îl pufnește râsul. Îmi șoptește că aceste fructe sunt bune după îngheț. Iau un fruct ce pare deja ramolit, afectat de îngheț, și îl mănânc. Da, tovarășul meu de drum avea dreptate. E bun, e foarte bun, iar profesorul Medve îmi spune că sunt moșmoane.

Să-mi fie cu iertare, dar n-am văzut și n-am auzit în viața mea de moșmoane. E un alt arbust fructifer rămas de pe vremea grădinilor pe care le aveau grofii. Mai aflu că moșmonul este un arbust exotic, extrem de rezistent la secetă, la frig, iar fructele sale rezistă și iarna. Îmi întorc privirea spre moșmonul de pe deal. E clar, trebuie să mai așteptăm, moșmoanele nu sunt coapte. Ne continuăm drumul, iar ceva mai sus, un șir de gutui țanțoși ne apare în cale. Sunt pomi mici, dar au fructe mari și rare. Îmi întind mâna și prind un fruct. Mușc cu nesaț! Mi-a amorțit gura, mi-a amorțit și gâtul, dar fructul e bun, e copt. Ce arome, ce arome! Gândul îmi sare la dulceața astringentă, la ceaiul cald, la compot. Nu știu ce e cu mine, dar am, devenit un pofticios. Gata cu poftele, cu merele, cu perele ciudate, e timpul să continuăm prin ceață, prin frig și umezeală. Intrăm în pădure și pare că plouă cu stropi rari și mari. Profesorul Medve zâmbește, nu e ploaie, e doar condens. Mirosul din pădure e inconfundabil, mă trimite cu gândul la hribi. S-au făcut multe ciuperci în acest an. Îl ascult pe atenție pe profesorul Aurel Medve. Vorbește cu atâta plăcere despre natură, despre munți și văi, despre zecile de expediții pe care le-a organizat împreună cu elevii săi. A dus atâția tineri în vârf de munte, pe dealuri, le-a vorbit, le-a arătat, au învățat, au dormit în cort, ce vremuri frumoase!

Pălinca și ciupercile

Continuăm drumul. Mirel se oprește. Oboseala a început să-și facă simțită prezența chiar și la mine. Nu știu ce face amicul meu, dar scoate din rucsac niște fursecuri cu telemea și o „yeguță cu pălincuță”. Eu nu beau, dar de data asta recunosc că am gustat din pălinca lui Mirel. Și a fost bună, m-a încălzit. Am dat rapid o gură pe spate, am tresărit și simțeam că sunt iar gata de drum. Bine, recunosc, a rămas în pahar un strop pe care l-am vărsat pe jos. Să fie și pentru morți! Ne continuăm drumeția și urcăm tot mai mult, e ceață tot mai densă, e și frig. Mi-am dat seama cât de bună e căciula și ce rău e fără mănuși. Și mi-a spus Dan Terheșiu, bunul meu prieten, de atâtea ori să nu pornesc în drumeție fără căciulă, mănuși, apă și ceva de mâncat. Se pare că a vorbit cu un perete, iar peretele eram eu. Eram tare bucuros. Lipsa vântului îmi permitea să înregistrez pe reportofon tot ce îmi spunea Aurel Medve. Faină zi! Zăresc în pădure ceva ce par ciuperci. „Bolund” fiind, nu le spun nimic partenerilor de drum și sar printre copaci, fug ca un zglobiu să văd ciupercile. Bată-le norocul! Normal, erau bolunde, doar suntem în noiembrie. Eu cunosc doar hribii, bureții usturoi și „oiștile”. Mai știu cum arată și gălbiorii. Mirel mă vede, vine și Daniel. Urmează o sesiune de fotografii, poveștile continuă, dar ne întoarcem și continuăm pe drum.

Săracul județ bogat

Ajungem în vârf de deal, ieșim din pădure, ne apropiem de „Moșul și Baba”, pietre declarate monument al naturii de interes peisagistic și geologic. Pentru a ajunge din nou la pădure trecem printr-un stufăriș în care arbuștii cu fructe de pădure specifice toamnei te duce cu gândul la bogățiile naturii, la darurile pe care ni le oferă gratuit, dar de care mulți dintre noi nu știm să ne bucurăm. Nu reușesc să înțeleg cum am ajuns în vremurile actuale, vremuri în care cei mai mulți stau în case, așezați pe canapea, cu telecomanda în mână. Oameni buni, ieșiți, mergeți, faceți mișcare, e gratis și e sănătos! Nu, cel mai bine e să-mi văd eu de ale mele, că am destule. Terenul stâncos ne duce în pădure, ne pierdem printre copaci, e multă umezeală, iar mie mi se pare că plouă. Începem să coborâm. La câțiva metri mai în față, pe partea dreaptă, stâncile înalte își fac apariția. Sunt „Moșul și Baba”, aici sunt. Îmi deschid telefonul și încep să-l filmez pe profesorul Medve. Sunt mii, poate milioane de ani de când s-au format aceste stânci, de când vremurile, vântul și ploaia le-au modelat, le-au finisat. Le privim, le fotografiem, ne bucurăm de priveliște și constatăm că trebuie să ne întoarcem în sat. Daniel îmi spune că mama lui ne-a pregătit ceva bun, niște sarmale gustoase. Cum să refuzi? Nu, n-ai cum! Îmi dau drumul prin pădure, alerg ca un bezmetic, e un covor de frunze. Văd ceva negru pe jos. Sunt ciuperci. Li se spune și „Trompeta piticului”. Aflasem de la Cristina Brîndea că sunt comestibile și au o aromă aparte. Sunt multe, dar trecute. Coborâm, ajungem la un drum care ne scoate din pădure. Urcăm iar. În vârf de deal, ghidul nostru mă oprește. Profesorul de geografie îmi arată covorul de fosile, scoici marine. Sunt atât de multe. Încep să aleg, să îmi îndes buzunarele cu scoici. Aici a fost o mare, aceste fosile sunt vechi de milioane de ani. Și nu este singurul loc de acest fel. Știam că profesorul Gadiel Zaharie a realizat o adevărată colecție de fosile găsite de elevii săi în zona râurilor Someș și Agrij. Ce ți-e și cu lumea asta. Dumnezeu știe ce o să fie aici peste mii și mii de ani. Îl rog pe Mirel să-mi facă niște fotografii. Zâmbește, e în elementul lui.

Sunt mii, poate milioane de ani de când s-au format aceste stânci, de când vremurile, vântul și ploaia le-au modelat, le-au finisat. Le privim, le fotografiem, ne bucurăm de priveliște și constatăm că trebuie să ne întoarcem în sat. Daniel îmi spune că mama lui ne-a pregătit ceva bun, niște sarmale gustoase. Cum să refuzi? Nu, n-ai cum! Îmi dau drumul prin pădure, alerg ca un bezmetic, e un covor de frunze. Văd ceva negru pe jos. Sunt ciuperci. Li se spune și „Trompeta piticului”.

Aflasem de la Cristina Brîndea că sunt comestibile și au o aromă aparte. Sunt multe, dar trecute. Coborâm, ajungem la un drum care ne scoate din pădure. Urcăm iar și în vârf de deal, ghidul nostru mă oprește. Profesorul de geografie îmi arată covorul de fosile, scoici marine. Sunt atât de multe. Încep să aleg, să îmi îndes buzunarele cu scoici. Aflu că aici a fost o mare, că aceste fosile sunt vechi d milioane de ani. Și nu este singurul loc de acest fel. Știam că profesorul Gadiel Zaharie a realizat o adevărată colecție de fosile găsite de elevii săi în zona râurilor Someș și Agrij. Ce ți-e și cu lumea asta. Dumnezeu știe ce o să fie aici peste mii și mii de ani. Îl rog pe Mirel să-mi facă niște fotografii. Zâmbește, e în elementul lui.

Legenda bănuților din aur

Ne bucurăm de darurile naturii, e plin de măceșe, de porumbele, sunt culori vii, e verde, cenușiu, mult galben-cărămiziu, e și roșu, văd și mov, e albastru închis, e tare-tare frumos în Sălaj, păcat că nu știm sau nu vrem să-l descoperim. Ne continuăm călătoria pe un drum gălbui. În depărtare se aude muzică. Sunt manele, clar. Ce naiba, cum e posibil? E posibil, îmi spune Mirel. Manelele au ajuns un fenomen, un stil de viață, sunt prezente peste tot. Naiba să le ia! Tu te duci în pădure să auzi foșnetul frunzelor, dar ajungi să asculți exact ce urăști mai mult. Îmi asum ce spun, e dreptul meu. Când naiba au apărut și manelele astea? Noroc că pe drumul ce șerpuia printre salcâmi rămași fără frunze, pe margine, în stratul nisipos, mii și mii de pietricele ce par bănuți ne sunt arătate de ghidul nostru. Se spune că sunt bănuții lui Rackoczi, principele care a vrut să scape de austrieci. Ar fi fugit de urmăritori, iar potcoavele cailor săi au fost puse invers. Le-a lăsat impresia celor care îl urmăreau că a ieșit dintr-un tunel și nu a intrat așa cum de fapt s-ar fi întâmplat. Conform legendei, pe drum au fost presărați bănuți din aur. Urmăritorii i-au cules, iar la oprire au constatat că sunt pietre. Frumoasă legendă, e bine că a dispărut și maneaua, nu se mai aude. O luăm spre stânga, ne îndreptăm spre locul de pornire, unde am lăsat mașina. Ajungem într-o altă vale. E un peisaj desprins parcă dintr-o lume abandonată. Sunt mulți meri bătrâni, rămași fără frunze, dar plin cu mere galbene și roșii. Cred că aici sunt tone de mere neculese. Ce priveliște sinistră, e chiar păcat, cred eu, să lăsăm darul naturii. Nu-i bai, mergem la magazin și cumpărăm mere din import. Deștepți suntem! Cred că am devenit extrem de comozi și ne pricepem din ce în ce mai mult doar la a ne da cu părerea pe rețeaua de socializare. Ne va costa scump comoditatea asta, bre! Iar îmi îndes mere acrișoare în desaga dată de mama-natură. Ajungem la mașină, mai bem un strop de pălincă, șoferul doar privește, îi mulțumim profesorului Medve pentru minunatele povești. Trebuie să vă povestesc despre acest om, dar cu altă ocazie. E mult de povestit și nu mai am cum aici. Cine naiba are timp să-mi citească mie trăznăile de pe dealuri. La drum, prietene. Ne-am oprit la Daniel. Supă caldă „pă galiță” de casă, piroște cu afumătură, pită de casă, conopidă și pulpe la cuptor, iar la final o prăjitură cu brânză și stafide. Am mâncat, n-am rezistat! Mama lui Daniel ne-a ospătat regește. Doamna gătește excelent, părerea mea. Bun, am mâncat, dar după o asemenea masă cine mai poate scrie? Eu nu, asta e clar. M-am întors acasă, m-am băgat la somn și asta a fost. Sălajul e frumos, trebuie să-l descoperiți!