Raftul cu carte: Pentru ce ar dori gazetarul Cristian Tudor Popescu să primească Premiul Nobel

MOTTO: „Nu pretind că sunt deținătorul adevărului suprem, nu vorbesc în numele tuturor, nu e imposibil să greșesc.” (CRISTIAN TUDOR POPESCU)

          Aflăm ceea ce ne spune titlul articolului, citind cartea sa apărută în acest an, 2022, la Editura „POLIROM”, având ca titlu „DUMNEZEU NU E MORT. INTERCEPTĂRI. NOTE INFORMATIVE.” Cristian Tudor Popescu (n. 1956), absolvent al Facultății de Automatică și Calculatoare București, este scriitor și gazetar, critic și istoric de film, doctor în cinematografie și media, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Cineaștilor.

Redactor-șef al ziarelor „Adevărul” (1996 – 2005) și „Gândul” (2005 – 2008), fondator al platformei „Republica”. A fost președinte al „Clubului Român de Presă” (2003 – 2008). Pe baza sondajelor de opinie a fost declarat de patru ori consecutiv (2005 – 2008) ziaristul și analistul politic numărul 1 al României. Deținător al premiului european pentru jurnalism ZEIT – Stiftung  etc., etc.

          Din cărțile publicate (30): „PLANETARIUM”, „COPIII FIAREI”, „VREMEA MÂNZULUI SEC”, „SPORTUL MINȚII”, „CUVINTE RARE”, „FILMAR”, „VIAȚA ȘI OPERA”.

          Volumul ce-l recomandăm azi – „DUMNEZEU NU E MORT. INTERCEPTĂRI. NOTE INFORMATIVE” – cuprinde 46 de texte în proză în care sunt evocate aspecte din România de odinioară, dar și de azi. Textele au titluri neobișnuite în literatura noastră: „interceptare 11-01”, „notă informativă. sursa: Plătică” ș.a.m.d. Unele dintre ele aparțin stilului jurnalistic, altele îl îmbină cu cel beletristic. Multe pagini sunt spovedanii ale autorului, altele au o formă  a dialogului între autor și diverși interlocutori, aflați sub „acoperire” prin numele titlurilor – Colea, Mielu, Mihaela etc.

            Titlul operei este unul oarecum derutant pentru cei care știu că ziaristul/scriitorul Cristian Tudor Popescu s-a declarat ateu, precum ne-o repetă și în capitolul „notă informativă 42. sursa: Agache”: „Iată ce cred, eu, necredinciosul, că la Hristos a înviat! Creștinește e să spui a doua oară Hristos a înviat!”

           În cuprinsul lucrării, problema divinității ne apare ca un laitmotiv. Spre exemplu, în mențiunea „notă informativă 184. sursa: Veniamin”, gazetarul nostru, cel mai popular din România, mărturisește: ”Da, Dumnezeu există. Noi, oamenii, nu existăm”, iar în ”interceptare 12-14” – ”Dumnezeu nu e de găsit în Univers, nici de cele mai puternice telescoape, Dumnezeu e în noi”. Convingerea autorului-narator din prezenta scriitură este: ”câtă vreme omul este muritor, va avea, pe lângă instinctele de conservare și reproducere, și pe cel religios.”

          Tematica/problematica ce-o au în prim-plan cele 46 de narațiuni ale volumului „DUMNEZEU NU E MORT. INTERCEPTĂRI. NOTE INFORMATIVE” este una diversă. Textele, majoritatea, sunt de dimensiunea unei schițe, altele au cea specifică povestirii. Cristian Tudor Popescu, cu sinceritatea neteatrală, dar cu nelipsitul său spirit critic exprimat ne eufemistic și fără echivoc, ne introduce direct în perimetrul viziunii sale despre coronavirus; războiul din Ucraina; Vladimir Putin; etnogeneza noastră; bacalaureatul și sistemul de vot de la noi; premiile „Oscar”; P.S.D.; când trebuie să fie omul mândru; ce înseamnă a fi român; credință etc.

Despre multe dintre cele enumerate, cartea de față ne oferă opinii convingătoare îmbinate într-un stil gnomic, adică de-a dreptul aforistic: ”Mândru ești când realizezi ceva mare, când ajungi campion, când ești apreciat, când faci ceva pentru ființele vii”.

Mie, ca profesor de limba și literatura română, mi-au plăcut îndeosebi acele pagini în care Cristian Tudor Popescu ni-i prezintă pe unii scriitori români așa cum i-a cunoscut, relația avută cu aceștia și ce-a scris despre alții dintre ei: Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, C. V. Tudor, Ștefan Augustin Doinaș, Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu. Mă voi rezuma să ofer cititorilor doar secvențe / alineate din ce ne face să cunoaștem despre „copilul teribil al poeziei noastre de azi”, Mircea Cărtărescu, în subcapitolul „notă informativă 827. sursa: Patrulius”. Cităm din el: „Mircea Cărtărescu este propunerea permanentă a României la premiul Nobel pentru literatură. Aș putea să spun că am fost prieteni. Nu știu dacă și el. N-am stat niciodată la taclale – discuțiile noastre erau scurte, eliptice, telefonice”. Cum s-a răcit relația dintre cei doi cărturari: „Din nefericire, am citit și „Jurnalul” lui Mircea Cărtărescu… m-a pus dracul să și scriu despre el”. Fragmente din cele scrise: „… găsesc în <<Jurnalul>> lui Mircea Cărtărescu tot felul de vise povestite nouă de către autor cu o insistență care frizează kitschul. Să-și povestească visele, asta face și coana Gheorghița, la coadă la lapte, și coana Gheorghița nu e scriitoare… Bun, i-am citit și visele lui Cărtărescu, să văd până unde merge. Și ce-am văzut m-a pus definitiv pe gânduri. Nu este vorba despre amănunte. În cauză este atitudinea față de literatură a autorului splendidului <<LEVANT>> și al superbei <<NOSTALGII>>. Obsesia lui Mircea Cărtărescu este literatura ca performanță. Să scrii măcinat de gândul premiilor literare, al topurilor, al rivalităților, al promovării tale pe toate căile… Văd că pe Mircea Cărtărescu îl obsedează „Femina” și „Goncourt”, premiul Uniunii Latine și, bineînțeles, Nobelul…”.

De-aici ruptura dintre C. T. Popescu și Mircea Cărtărescu. Gazetarul se simte vinovat de ceea ce e specificul și scopul pentru care scrie și care, bineînțeles, mult și pe mulți incomodează: ”… m-am făcut vinovat de păcatul trufiei de a vrea să schimb oamenii, în loc să-i delectez ca artist”.

          La ce râvnește autorul acestei adevărate antologii de texte, ilustrative pentru scrisul / vorbitul inconfundabil al său, intitulată „DUMNEZEU NU E MORT. INTERCEPTĂRI. NOTE INFORMATIVE”? Ne-o spune chiar el însuși în finalul cronicii sale despre „Jurnalul” lui Mircea Cărtărescu: „Când o garderobieră, un pensionar, un student, un medic, un român de pe stradă, pe care nu l-ai văzut în viața ta, îți spune sau îți scrie că nu vrea să-ți ceară nimic, vrea doar să știi că i-a mers la suflet ce-ai scris sau ce-ai spus, ăsta e Nobelul”.

1. T. Popescu îl numește „Nobelul meu de Dâmbovița”, iar lui Mircea Cărtărescu îi dorește „să ajungă să nu-și mai dorească Nobelul suedez. Și, chiar în ziua aceea, să-l primească.

Când am întors ultima filă a „DUMNEZEU NU E MORT. INTERCEPTĂRI. NOTE INFORMATIVE”, cea cu numărul 204, mi-am zis urgent: ce păcat să s-a încheiat cuprinsul ei. Așa zic întotdeauna când îmi place o carte ce are în ea câte ceva din atât de bogata viață omenească. Inconfundabilul scriitor și gazetar C. T. Popescu este în România deopotrivă apreciat și contestat. Stilul său este, în viziunea mea, specific omului de cultură ce întruchipează în formă tipică spiritul critic dus uneori până la extremele lui. Pe mulți îi deranjează modul prea direct, fără niciun echivoc, în care capul său limpede caracterizează o situație, un om, un mod de a fi, de-a gândi sau acționa. El își asumă riscul de a gândi în nume propriu, de-a nu tolera niciun derapaj de la adevăr și normalitate, ceea ce nu convine spiritelor leneșe, aliniate, celor care prea se mulțumesc cu „e bine și așa”.

Și eu îl urmăresc cu atenție pentru că-mi plac oamenii care au ceva de spus și o spun, cred că puțină cură de diplomație nu i-ar strica, uneori.

„DUMNEZEU NU E MORT. INTERCEPTĂRI. NOTE INFORMATIVE” este o antologie de texte foarte diverse în conținut care se citesc cu ușurință, îți oferă o multitudine de noutăți de feluri diferite, te binedispune, dar și te introduce în culisele unor relații interumane din care înveți / cunoști și izvoarele succesului, dar și pe cele din care de multe ori în viață te fac prețuit sau ocolit.

O lectură mai mult decât un leac de singurătate; unele pagini aparțin mai mult gazetarului, altele literatului C. T. Popescu, iar nu puține amândurora.

prof. Octavian Guțu,

Șimleu Silvaniei