La fiecare început de an școlar mi se reactivează o serie de emoții. Recunosc, în calitate de părinte emoțiile sunt parcă mai intense comparativ cu anii în care eram elevă. Sunt convinsă că majoritatea părinților trăiesc un „mix” de emoții atunci când copilul sau după caz copiii lor încep școala: entuziasmul pentru un nou început, îngrijorare și poate teamă față de necunoscut, dar și tristețe pentru timpul care a trecut prea repede. Fiecare nouă etapă din viața copilului înseamnă o perioadă de schimbare și de trăiri puternice, mai ales pentru părinți. Părintele este năpădit de gânduri și griji pe care nu le-a avut până atunci. Grija cea mai mare este cea legată de: „Cum o să se descurce copilul la școală?, Cum fac să îl ajut mai mult? E bine? Se adaptează?”. Cert este faptul că oricât ar nega, părinții transmit copiilor emoțiile, stările sufletești. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la faptul că sunt părinte mi se pare o meserie frumoasă, dar în acelaşi timp dificilă. Ea vine la pachet cu o responsabilitate enormă: aceea de a trebui să ne pregătim copilul sau copiii pentru viaţă. Dacă la job fişa postului ne ajută să ne facem treaba în cel mai bun mod, în ceea ce priveşte profesia de părinte nu există nicio serie de instrucţiuni care să ne spună cum ar trebui să ne creştem copilul sau copiii. De la micile sarcini de zi cu zi, precum spălatul rufelor şi gătitul, la situaţii mai complexe şi mai presante, de genul cum să stabilim relaţii, cum să ne integrăm sau cum să ne proiectăm viitorul, ca părinţi ne confrutăm cu de toate. Cu toţii am auzit despre puterea exemplului care, de altfel, este un fapt confirmat în întreaga societate. Ca părinte mi-ar plăcea să fiu acea persoană cu care îmi doresc să semene copilul meu. De ce? Pentru că atunci când cineva îl va întreba „ca cine vrei să fii când o să creşti mare?” – să mă asigur că voi fi figura, măcar, în primele cinci opţiuni. Şi mi-ar mai plăcea ca atunci, nu peste mulţi ani, când va veni ziua în care îmi voi întreba copilul „cum m-am descurcat ca părinte?” să primesc mai mult decât un „te-ai descurcat ok”, ca răspuns. În orice caz, meseria, mai exact profesia de părinte este una nobilă, un privilegiu şi niciodată nu te scoate la pensie. Uneori, în calitate de părinte, oricât ai nega, disimula sau ascunde, n-ai cum să nu ai emoții. Chiar n-ai! Mai ales când copilul tău e licean.
Părinții, copiii și emoțiile unui nou început
