Aud aproape zilnic cuvântul tupeu. În plus manifestarea lui, a tupeului, a ceea ce înseamnă îndrăzneală, cutezanță care întrece limita cuvenită, o simțim cu toții fără ca uneori să ne dăm seama pentru a devenit normalitate. Dacă într-o vreme, când eram tinerică, nepregătită și aruncată-n viață, asociam tupeul cu tăria de caracter și curaj, mai nou tupeul nemărginit, întâlnit în societatea de astăzi chiar și în cele mai „academice” birouri îl asociez cu neputința. Subcultura tupeului este una dintre extremele în care se poziționează și acționează mulți indivizi atunci când urmăresc să realizeze ori să-și satisfacă anumite drepturi sau interese. La polul opus se află comportamentele supuse, surprinse excelent prin maxima „capul plecat, sabia nu-l taie”. Tupeistul din societatea de astăzi e teribil de vocal și țipă tare. De ce? Crede că cel care țipă are dreptate. Atâta poate! Dar fără persoane care să-l valideze fie de frică, fie din convingere, tupeistul se ofilește pentru că îi lipsește sursa de subzistență – supusul. Tupeistul nu are rușine, are obrazul gros, îi calcă în picioare pe ceilalți, dirijat de interesul lui de a face bani, de a demonstra că e cineva chiar dacă nu e. Tupeistului îi place să iasă în evidență, să fie în față, să își arate medaliile și să invoce merite ireale. E linguşitor şi slugarnic cu stăpânii, cărora vrea să le ia locul. E arogant, obraznic și dispreţuitor. Dacă ne uităm în jurul nostru găsim destule exemplare. E un tip uman extrem de răspândit în această societate românească și niciodată nu își concediu, nu are vacanță și nici pauză. Eu l-am întâlnit pe stradă, în magazin, la ghișeu, la bancă, la serviciu, pe plajă, în autobuz, în trafic, în farmacie, dar și la spital la terapie intensivă. Și acolo, fără vlagă în lupta pentru supraviețuire, încerca să fie altfel, parcă deasupra tuturor.