Începuturile învăţământului în Traniş

Aurel Medve

De-a lungul timpului, biserica şi şcoala au fost pilonii de bază ai societăţii rurale transilvănene. Cu certitudine, începuturile învăţământului românesc în Sălaj se leagă de mănăstirile ortodoxe sălăjene, adevărate focare de cultură, căci „începuturile şcolii la români, ca şi la alte neamuri, este a se căuta în tinda bisericii şi în mănăstiri” (I. Ardeleanu Senior, în Şcoala Noastră nr. 1/1935, p. 28), iar preotul din Aluniş, Laurenţiu Bran (1940, p. 19) afirma că: „Şcoala, această temelie a oricărei vieţi culturale, crescută în umbra bisericii, a fost cel dintâi factor, care a contribuit la luminarea satelor şi prin aceasta la ridicarea neamului”. Sunt relevante consideraţiile renumitului dascăl sălăjean Ioan Ardeleanu Senior (1936, p. 6) asupra procesului instructiv specific acelor vremuri: „Cunoştinţele ce se primeau în aceste mănăstiri se reduceau de comun la cititul cu cirile din cărţile bisericeşti şi la cântări religioase pentru cei ce voiau să devină cantori şi la citit, scris şi cântări religioase pentru cei ce voiau să se preoţească”. Nu avem dovezi, dar este posibil ca şi din Traniş să fi mers unu-doi tineri spre a avea biserica diac (cantor) din sat. Până la jumătatea secolului al XVIII-lea şcolile mănăstireşti au dat satelor sălăjene preoţii şi cantorii bisericeşti.
Preoţilor ortodocşi români din Transilvania li s-a dat poruncă, în 1567, de a ţine liturghia în limba română. Gabriel Bethlen (principe al Transilvaniei între 1613 şi 1629) a emis prin Dieta de la Alba Iulia, ţinută la 23 iunie 1624, o lege prin care s-a dat dreptul copiilor români de a frecventa şcoli, cu pedepse pentru stăpânii iobagilor care se opuneau. Frecventarea era admisă dacă nu o făcea în scopul de a scăpa de iobăgie şi armată. Prin acea lege se stipula că au dreptul de a frecventa şcoala doar „aceia care vor proba de ajuns că în adevăr se prepară pentru popie sau dăscălie sau diecie” (N. Albu, 1944, p. 43).
În anul 1675 Sinodul Bisericii Ortodoxe din Transilvania reunit la Alba Iulia, sub conducerea lui Sava Brancovici a hotărât ca fiecare preot să facă slujbă religioasă numai în limba română şi să facă şcoală cu copiii: „Iară pentru ca să se mai întărească şi pruncii nefiind şcoală, unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă pruncii la biserică şi popa după ce va isprăvi cu slujba bisericei să facă ştire cum să se strângă pruncii la biserică, să-i înveţe, cum este scris mai sus, adică Tatăl Nostru, Crezul, 10 Porunci” (E. Trif, 2011, p. 19). Având în vedere faptul că parohia Traniş (Kis Goroszlo) era ortodoxă, preotul se va fi conformat acestei hotărâri. Foarte probabil, acolo, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea se află începuturile învăţământului românesc din satele Ţării Silvaniei.
Prezenţa, în secolul al XVIII-lea, a unui număr mare de preoţi în multe sate sălăjene ar putea fi un indiciu că o parte din ei, cei mai tineri, îndeplineau şi funcţia de dascăli, învăţându-i pe copii rugăciuni şi noţiuni elementare despre scris şi citit. „Preotul al doilea, care se ocupa mai intensiv, cu instruirea copiilor, se numea învăţător (Ludimagister) şi el locuia în clădirea şcolii ridicată de săteni pe grădina bisericii. Aceste şcoli funcţionau din timpuri vechi, nelăsând nici o urmă pentru posteritate despre existenţa lor, numai când erau conturbate în funcţie şi, din procesele făcute în legătură cu ceva samavolnicii, luăm act despre existenţa şi funcţionarea lor pe vremuri vechi considerabile” (L. Bran, 1940, p. 19). Preotul dascăl, cu siguranţă nu se deosebea prea mult în privinţa situaţiei materiale de ţăranul asuprit.
Trecerea treptată a românilor la biserica unită a deschis calea ridicării învăţământului pe o treaptă mai înaltă. Probabil, în jurul anului 1730, trănişenii au aderat la uniaţie. La 13 iulie 1744, episcopul Grigore Maior cerea cu insistenţă ca „în tăt satul diecii să înveţe pruncii” (A. Medve, 2002, p. 149). Nu excludem posibilitatea ca şi prin satul Traniş, conform tradiţiei, să fi trecut şi învăţători ambulanţi care organizau cursuri temporare într-o casă ţărănească. Şcolarizarea dura până când ucenicii învăţau „tot ceea ce ştia dascălul”, adică cititul, scrisul şi copierea de manuscrise. Poate un asemenea învăţător să fi fost şi Popa Filip din Năpradea, la începutul secolului al XVIII-lea (A. Medve, 2017, p. 92).
Primele raze de lumină spre deşteptarea culturală a poporului român au apărut în perioada de domnie a împărătesei Maria Tereza (1740-1780) când Curtea Imperială de la Viena, influenţată de ideile iluministe, aflate în vogă în toată Europa, a înfiinţat şcoli cu limba de predare românească. Convinsă de importanţa culturii pentru prosperarea şi gloria Imperiului Habsburgic, împărăteasa Maria Tereza a poruncit să se ridice în toată Ţara Ardealului şcoli normaliceşti, iar prin diploma sa din 15 aprilie 1746 punea în vedere domnilor de pământ că „au să cadă sub grea pedeapsă de vor împiedica pe copiii iobagilor români de a cerceta şcoala (Jobagiorum dein Valachorum filii, Scholas actu frequentantas…)” (I. Ardeleanu Senior, în Şcoala Noastră, 3-4, 1935, p. 166). Decretele împărătesei şi ale fiului ei au întâmpinat însă opoziţia domnilor feudali. Cu anul 1746 începe epoca şcoalelor naţionale (poporale) care se va sfârşi odată cu apariţia Legii Naţionalităţilor, în anul 1868. Maria Tereza a pus accent pe ridicarea culturală a popoarelor din monarhia habsburgică, pornind de la „decadenţa şi neştiinţa la care ajunseseră popoarele în timpul stăpânirii turceşti”, dar şi de la dorinţa personală de a avea soldaţi bine pregătiţi, meşteşugari şi comercianţi instruiţi.
Cea mai veche şcoală românească din actualul judeţ Sălaj pare să fi fost cea de la Sângiorgiul Meseşului (1713), iar a doua cea de la Traniş (1747), cu unul din preoţi ludimagister (A. Fărcaş, 1971, p. 14). Preotului Laurenţiu Bran, născut la Tohat, în anul 1865, fost preot greco-catolic la Aluniş (1890-1942), primul român care a tradus poeziile lui Mihai Eminescu într-o altă limbă (maghiară), îi datorăm primul articol bine documentat (în revista Ţara Silvaniei, 1940) privind începuturile învăţământului în satul Traniş.
La 1746 Dieta Transilvaniei aproba exproprierea unor porţiuni canonice pentru preoţii români, chiar şi pentru aceia ce vor îndeplini funcţia de ludimagister. Un an mai târziu, un document de arhivă (970/1747, filele 20 şi 28, în limba maghiară), legat de exproprierea de la baronul Wesselényi a unei posesiuni canonice pentru biserică şi preot, se consemnează: „Afară de aceasta fiindcă aici în comuna Traniş sunt doi preoţi, dintre cari unul e Ludimagister (învăţător), am aflat de bine să expropriem şi pentru dânsul un intravilan din moşia baronului Wesselényi, ca să aibă unde residea şi numitul Ludimagister”. Acel învăţător, Gligor Pop, a murit curând, iar văduva lui s-a măritat după administratorul moşiei baronului Wesselényi, care a ocupat edificiul şcoalei. Parohul din Traniş, Ioan Inceu Pop, a relatat episcopului Grigore Maior, de la Blaj, despre aceste samavolnicii, iar episcopul greco-catolic, pe data de 15 iulie 1776, a adresat o solicitare către comitele suprem al comitatului Solnocului de Mijloc „ca să pună capăt acestor nelegiuiri”, dar toate au fost zadarnice. Situaţia era nerezolvată şi în anul 1789, aşa cum reiese dintr-o scrisoare a ilustrului Gheorghe Şincai, datată Zalău, la 7 octombrie, adresată Oficiolatului comitatens „ca să pună capăt stării scandaloase cu şcoala din Traniş” (L. Bran, 1940, p. 20, T. Lucăcel, 1972, manuscris, A. Medve, 2002, p. 150, A. Medve, 2017, p. 93). […]
Începuturile învăţământului în Traniş, la fel ca în alte sate, din Ţara Silvaniei, nu poate fi înţeles fără a ţine seama de realităţile economico-sociale şi mentale ale satului, căci satului îi revenea datoria de a întreţine şcoala şi biserica. Până spre mijlocul secolului al XIX-lea satul era sărac, cu aproape toţi locuitorii în stare de iobăgie, cu gospodării răsfirate pe uliţe pline de noroi, cu case mici şi joase din potice (lemn) acoperite cu paie, cu ferestre mici şi pardosea de pământ. De obicei, întreaga familie locuia într-o singură cameră. Veacurile de iobăgie i-au făcut pe oameni să fie supuşi, purtând povara muncii pământului spre a supravieţui şi a-şi achita obligaţiile feudale. Colectivitatea avea de întreţinut nu doar şcoala cu dascălul ei, ci şi biserica cu preotul şi oamenii ei, precum şi administraţia comunală formată din jude, notar, colector de dări, juraţi. Situaţia comunităţii din Traniş nu era diferită de cea a majorităţii comunităţilor sărace, aşa că şcoala nu era principala prioritate a satului. „Născute din dorinţa obştilor săteşti sau din sila poruncilor împărăteşti şi episcopeşti, foarte multe din şcolile noi nu aveau un local propriu, ci îşi desfăşurau activitatea în câte o casă din sat şi nu aveau un dascăl cu o pregătire adecvată chemării sale, ci funcţia era deţinută de la un an la altul de un om cu ceva carte, fie diacul bisericii, fie preotul, fie un tânăr cu câteva clase normale sau gimnaziale, foarte adesea un fiu, o rudă, un protejat al preotului ori protopopului” (S. Retegan, 1994, p. 8).
Promovând reforma şcolară (Ratio educationis – 1777 şi Normei regia – 1781), Maria Tereza a pus bazele învăţământului de stat din monarhia austriacă, iar fiul acesteia, Iosif al II-lea (1765-1790), adept al absolutismului luminat, a introdus învăţământul primar obligatoriu. La 3 iunie 1776, cu ocazia sinodului protopopesc ţinut de Grigore Maior la Sărăuad, adresându-se preoţilor spunea: „poruncim ca în tot satul diecii, şcoală să ţie şi să înveţe pruncii, iară oamenii datori să fie după datoria sa cea creştinească să-şi deie pruncii la şcoală ca să nu crească dobitoace” (C. Bârjac, 2003, p. 40).
O contribuţie inestimabilă, la opera de ridicare a şcoalelor naţionale şi-a adus-o Gheorghe Şincai care, în calitate de inspector general pentru şcolile româneşti unite (1782-1794), a înfiinţat în Transilvania un număr de 376 de şcoli. El a jucat un rol hotărâtor în deschiderea unor şcoli româneşti şi în Sălaj. Împreună cu protopopul Noţigului, Vasile Andreica, marele ctitor de şcoli, a cutreierat şi satele de pe Valea Someşului organizând mai multe şcoli, precum cele din Traniş, Nadişul Român şi Motiş (I. Ardeleanu Senior, 1971, p. 17, I. Ciocian, 1988, p. 770). Şi prof. Ion Ivănescu era de părere că Gheorghe Şincai ar fi înfiinţat şcoala din Traniş (I. Ivănescu, 2002). Pentru a veni în sprijinul dascălilor, Şincai a elaborat şi a publicat manuale didactice. Învăţătorii dieci îi „învăţau pe puţinii şcolari cu multă tragere de inimă pentru şcoală cele opt glasuri şi cântări liturgice. Dintre aceştia, care învăţau din năzuinţă proprie cu ajutorul dascălului, ajungeau să cunoască numerii scrişi cu cifre şi litere cirilice” (Nicolae Albu, 1944, p. 246).
* Fragment din volumul lui Aurel Medve, „Monografia satului Traniş”, apărut la Editura Caiete Silvane.