Fata din avion și ziaristul pierdut în noapte

Sunt obsedat de ideea de a nu face rău intenționat cuiva, nu contează că e om sau animal. Am încercat să fac mult bine acolo unde am putut, dar credeți-mă, este foarte adevărată zicala aia cu facerea de bine și cu mama. Am pățit-o și am pățit-o rău. M-au ajutat mulți oameni de-a lungul vieții și unii încă mă ajută mult. Pe acești oameni n-am cum să-i uit, n-am cum să nu îi pomenesc, să nu mă gândesc la ei. Nu știu dacă mă voi putea revanșa vreodată. Întâmplarea a făcut să fiu trimis de radio într-o delegație la Bruxelles, urma să particip la o sesiune de pregătire într-o chestiune care viza cooperarea dintre Europa și Africa. Rahat pe băț, ce să caute un amărât de sălăjean la ditamai întrunirea?  M-am înarmat cu mult curaj, iar a doua zi eram în avion. Eram stresat, urma să ajung la hotel. Leopold parcă-i spunea. Unde naiba e Leopold? Aeronava era pe jumătate goală și urma să ajungem în Belgia aproape de miezul nopții. Nu sunt un om tare umblat în lume și eram îngrijorat. Locul de lângă mine era gol, iar dincolo bea liniștită dintr-un pahar cu vin o tânără elegantă, îmbrăcată în negru. Părea sigură pe ea, echilibrată, așa mi s-a părut mie uitându-mă la ea cu coada ochiului. Citea, vorbea la telefon, râdea. Aveam impresia că vorbea la telefon cu viitorul său soț, îi spunea că a găsit rochie, că totul e pregătit, că inelul e superb. Mi-am făcut curaj, am salutat-o și am întrebat-o dacă știe orașul, dacă mă poate ajuta cu un sfat, să ajung cu bine la hotel. Tânăra s-a prezentat. O chema Ilinca și mi-a spus să stau liniștit, cunoaște bine orașul. Asta a fost tot. După aproape două ceasuri, aeronava a aterizat. Tipa îmi face semn să o urmez. „Hai cu mine, te ajut”, îmi spune tânăra. Habar nu aveam cine era, de unde era, ce făcea. Am trecut de poartă, am intrat în oraș, iar Ilinca m-a tras după ea în autobuzul cu numărul 12. „Ăsta e”, îmi spune fata. Am urcat și m-am așezat lângă ea. După aproape o jumătate de oră, autobuzul a oprit, iar Ilinca mi-a făcut semn să ieșim. Pe stradă era plin de tineri, era vânzoleală, agitație, terasele erau pline, se mânca, orașul trăia. Ilinca merge în față, cotim spre dreapta și ne oprim în fața unei clădiri impunătoare. „Aici, acesta e hotelul. Noapte bună”, îmi spune Ilinca și dispare în noapte. Da, aici era hotelul. M-am cazat, totul era la superlativ, dar eram trist. Nu apucasem să-i mulțumesc acestei fete, nu știam cine era, nu știam de unde era, încotro se îndrepta. A plecat și gata. Fata asta m-a ajutat și a plecat. E o întâmplare banală, dar mi-a demonstrat că există oameni care ajută necondiționat, care nu vor nimic în schimb. Sunt tot mai puțini acești oameni, dar uneori îți ies în cale. N-am mai văzut-o pe Ilinca, dar mi-a demonstrat că binele se poate face chiar și unui străin. Ajutați acolo unde puteți, cine știe, poate lumea se va schimba. Mulțumesc, Ilinca, sper că ești bine!