Zalăul de dincolo și sicriele din cavoul uitat

Sunt sicrie așezate pe două rânduri, iar ușa cavoului e aproape larg deschisă. Lacăt nu există, o sârmă ruginită ține ușa metalică în poziție. Între ușă și peretele cavoului să tot fie o distanță de o jumătate de metru. Se văd sicriele. E clar că cineva a intrat acolo. De fapt oricine poate intra. Pe o parte sunt sicrie ce par foarte vechi, din metal, iar pe celălalt rând sunt sicrie ce par din lemn, poate ceva mai recente. Cred că sunt șapte sau opt coșciuge. Capacul unui sicriu este dat la o parte, poate cineva, vreun nebun, un om fără frică de Dumnezeu, a vrut să vadă ce este acolo, să descopere ceva. M-am îngrozit și am făcut câțiva pași în spate. Nu voiam să tulbur liniștea mormintelor.

Știam că bunul meu prieten, profesorul Mirel Matyas, realizează o serie de documentări în teren, caută bucăți de istorie despre personalități locale, oameni care au fost implicați în comunitatea sălăjeană, dar care, din păcate, au fost uitați. Mi-a trimis niște fotografii ale unor monumente funerare din cimitirul reformat al Zalăului. Recunosc, câteva fotografii m-au fascinat. Printre ele se regăsea și piatra funerară a unui tânăr român, avocat de profesie, care murise în Primul Război Mondial. Gata, voiam să merg pe teren. L-am sunat pe Mirel și l-am rugat să mă ducă în cimitir. Știam că urme ale istoriei orașului sunt prezente pe dealul de deasupra orașului. Mirel acceptă propunerea mea. E duminică dimineața și e foarte cald. Îl iau pe Mirel și ne oprim la poarta cimitirului reformat. Tremuram de emoție, am uitat de căldură. Mirel mă simte și zâmbește. S-a înarmat cu aparatul foto și am pornit tăcuți spre cimitir. Încă de la intrare mi-a atras atenția o piatră funerară ce părea foarte veche. Unele sunt adevărate piese arhitecturale cioplite în piatră, în marmură, e multă simbolistică aici, văd pietre de mormânt în care salcia e simbolul principal. E o liniște cutremurătoare, căldura e deranjantă. Mirel face fotografii. Pe lângă noi trece o doamnă în vârstă. Poartă pălărie de soare, iar în mână are o găleată cu flori. E tăcută. Mirel mă strigă, urcăm pe o alee frumoasă, bine îngrijită, și ne pierdem printre pietre funerare. Trecem pe lângă capelă și ne apropiem de ceea ce pare un cavou. Are porți metalice, iar la bază sunt multe bucăți de pietre funerare. Au fost aduse și depozitate aici. Mirel le privește, oftăm amândoi. E păcat, poate că ar fi bine puse într-un lapidariu. Pe o piatră văd nume, ani, unele au peste un secol, sunt vechi.

Simbolistica masonică și Zalăul văzut de sus

Mă simt ciudat. N-am mai fost aici de pe vremea când strângeam insecte, eram în gimnaziu. Căutam fluturi în cimitir. Copilăria și poveștile ei. Asta se întâmpla înainte de anul 1989. Începem să urcăm. Îmi dau seama rapid că în acest cimitir sunt adevărate opere arhitecturale, adevărate creații artistice, pe unele pietre văd o adevărată dantelă cioplită, soarele redat în simbol, multe sălcii. Unele morminte sunt bine întreținute, altele au fost uitate. Știam că aici se odihnesc multe personalități din trecutul Zalăului. Îl rog pe Mirel să îmi spună, să-mi povestească. Mă privește și îmi spune să urcăm. Ajungem undeva, sus, mă întorc și privesc spre oraș. Nu-mi vine să cred ce priveliște frumoasă, cât de frumos se vede orașul. Mă pufnește râsul. E foarte cald, dar mă simt bine chiar și în cimitir. Îmi aduc aminte de vorba bunicii mele care îmi spunea să mă tem de cei vii, nu de cei morți. Mirel se strecoară printre morminte și mă strigă. M-am apropiat de un mormând ce părea uitat.

Se vede că a fost acoperit cu vegetație, e plin de iarbă. M-am apropiat de crucea funerară. Aici își doarme somnul Seres Samu, personalitate importantă a vieții culturale din Zalăul începutului secolului XX. Potrivit documentării pe care o puteți citi pe blogul mirel-matyas.blogspot.com, blog care îi aparține profesorului Mirel Matyas, Seres Samu este cunoscut în mediile culturale maghiare dar nu numai, ca tipograf și librar, proprietarul tipografiei Seres unde se tipărea aproape tot ce apărea în zonă: ziare, reviste, cărți, imprimate oficiale. Mirel îmi povestește că viața lui Seres Samu nu este însă foarte cunoscută, există puține biografii chiar și în limba maghiară. Sunt fascinat, dar dezamăgit. Mormântul pare uitat. Asta am văzut, asta vă scriu aici. Seres Samu a trecut la cele veșnice în 1917, în urmă cu mai bine de un secol. Privesc cu atenție piatra funerară. Pare să conțină niște elemente despre care cred că țin de simbolistica masonică.

Mormântul avocatului mort în război

Sunt tot mai fascinat. Pe Mirel trebuie să-l iau acasă, să-l închid cu mine în sufragerie și să nu-l las până nu îmi povestește tot. Se documentează mult, se duce în teren, adună informații, scrie, corespondează, află ce alții au uitat. Îl admir, îl și invidiez. Eu cred că e momentul să se apuce de niște cărți. Lăsăm mormântul lui Seres Samu și ne apropiem de o pădurice de aluni. Miroase a flori de tei și e frumos. Mirel mă cheamă lângă el. Ajungem lângă un mormânt ce pare tare vechi. „Dr. Joan Suciu, advocat, sublocotenent în rezervă, decedat în 24 mai 1918, în vârstă de 42 de ani, ca victimă a Războiului Mondial”, e textul care se regăsește pe piatra funerară. Mi se pare tulburător. Dumnezeu știe, poate n-a mai fost nimeni la mormânt de decenii. Sunt convins că nu e așa și cea mai bună dovadă e o candelă veche așezată pe mormânt. Ne continuăm drumul, mă pierd în peisaj. Ceva mai încolo zăresc mormântul unde par să se odihnească doi frați. Privesc cu atenție datele, cred că sunt gemeni. Cum Dumnezeu? S-au născut în aceeași zi și au murit deodată? Poate e o greșeală. Miroase incredibil de frumos, miroase a tei, e un parfum aparte, pătrunzător. Urcăm și priveliștea pare extraordinară. Vreau să mă așez și să rămân aici. E o liniște cutremurătoare.

Intrăm pe o altă alee, e frumoasă, îngrijită, dar în stânga, mai multe pietre s-au deplasat cu tot cu terenul, se vede că pământul a alunecat. Păcat, mare păcat. Îmi atrage privirea o piatră funerară sub forma unui obelisc. La bază văd o sculptură în forma unui craniu. Mă documentez, pare un simbol masonic. În trecut, apartenența la Ordin nu era ceva nefiresc, dimpotrivă. Lumea s-a schimbat, oamenii sunt alții. Trecem pe lângă alt mormânt. Aici își doarme somnul o fetiță, a murit la patru ani, iar deasupra sa cresc crini, sunt înfloriți. Trecem pe lângă un mormând acoperit cu vegetație, cu iarbă înaltă, e ascuns, doar piatra iese în evidență. Mirel se oprește și îmi spune că acolo își doarme somnul un fost primar al Zalăului. Nu știu dacă e așa, dar e nefiresc să lași mormintele în uitare, acolo sunt urmele unor oameni care au iubit, care au fost iubiți, au plans, au râs, iar apoi au plecat.

Cavourile uitate

Știam că în cimitir există niște cavouri. Le văzusem când eram copil, dar mi-a fost teamă să mă apropiu de ele. Voiam să văd dacă mai există, dacă sunt acolo. În câteva minute eram la poarta primului cavou. Părea o construcție impozantă, o adevărată casă. Am dat să intru în curtea cavoului, dar n-am reușit din cauza vegetației ce crescuse și acoperise construcția. Totul e învăluit în iarbă, în liane, în mărăciniș și spini, sunt și multe resturi, mizerii, e inacceptabil. Am apucat să văd o plăcuță la intrare pe care scrie 1860. Nu știu cine au fost cei care își duc somnul de veci aici, dar sunt convins că a au fost oameni importanți în comunitate. Asta e părerea mea. Ceva mai încolo, mai pe deal, văd ceva ce pare o gură de pivniță. Ne-am apropiat și era un cavou construit sub pământ. Doar partea din fața era afară. Tencuiala a căzut și a lăsat zidul gol, se văd cărămizile. La intrare se află o ușă metalică groasă, pare grea, n-am pus mâna pe ea. Cred că e un cavou foarte vechi, uitat, lovit de timp, de uitare, totul e degradat. Ușa s-a mișcat cu tot cu zid, nu mai e la locul ei, între zid și ușă e distanță mare, cel puțin o jumătate de metru, oricine poate intra în cavou. M-am apropiat și cu grijă m-am uitat prin spațiul dintre ușă și zid. Am văzut sicrie așezate pe două rânduri. Pe partea dreaptă sunt sicrie ce par din metal, cred că sunt foarte vechi, au forme, modele lucrate în metal. Sunt convins că au peste 150 de ani. Capacul sicriului de lângă ușă e dat la o parte, se văd pietre aruncate. Pe partea cealaltă sunt coșciuge ce par din lemn, par mai recente, dar tot vechi. Se văd urme de apă, de vechi, de uitare. Pare că cineva a intrat acolo și nu o singură dată. Mă cutremur, fac un pas în spate, nu vreau să tulbur liniștea mormintelor, e inuman. Se retrage și Mirel, facem poze în tăcere și pornim printre morminte. Voiam să aflu a cui este cavoul, de ce e în stare asta, cum e posibil una ca asta? E clar că cineva a intrat acolo, sunt tot felul de nebuni, de fanatici. La naiba, lăsați mormintele în pace, lăsați morții să-și ducă somnul în pace. Nu mai am chef de nimic, noroc cu florile pe care le văd peste alte locuri de veci. Sunt înflorite și sunt frumoase. Mă calmez, sunt liniștit. Trec pe lângă mormântul unui copil. Un alt buchet de crini. E și o candelă stinsă, e liniște și pace. Dormi, copile, dormi, în lumea celor vii e răutate și mult zgomot.