Ciobăniţa din Sălaj şi viaţa lângă animale

Lucica este ciobăniţă de când se ştie. A moştenit această meserie şi o practică şi acum, dar nu singură. Soţul şi cei doi copii o ajută, întreaga familie creşte sute de animale. Oile sunt cele care le asigură acestor sălăjeni principala sursă de venit.

Pe Lucica Centea am întâlnit-o la un târg de produse locale, acţiune organizată în localitatea sălăjeană Gâlgău, aproape de Ileanda. Purtând cămaşă cusută de mână, Lucica zâmbeşte şi îmi prezintă masa pe care avea prezentate produsele obţinute la ferma de familie. A venit la micul târguşor cu brânză din lapte de oaie, cu caş şi urdă, produse simple, dar de calitate, obţinute prin muncă grea. Ciobăniţa îmi spune că oile nu ştiu că e Anul Nou, că e Crăciun, ele trebuie să mănânce, trebuie mulse. Păşunatul e obligatoriu, iar vara trebuie strâns fânul pentru perioada iernii. Zâmbesc şi îi spun Lucicăi că este ciobăniţă. Râde şi ea şi mă aprobă, asta face, asta a învăţat. Îşi pune pe cap o pălărie şi pe umeri îşi potriveşte o bundă, e bunda socrului său, tot cioban, cel căruia i se mai spune şi haiduc. Lângă tulpina unui plop stau rezemate nişte bote de cioban. Sunt făcute de feciorul ciobăniţei. Lucica îmi atrage atenţia că sunt bote din lemn de corn, o esenţă tare, rezistentă. Sunt bote cu modele, în ele se sprijină ciobanul la umbra de lângă păşune, e arma lui atunci când e nevoie, iar câinele e ajutorul devotat. Mă uit la mâinile femeii. Se vede că munceşte, nu stă să-i cadă din cer, nu. E lângă animale, uneori de dimineaţa până seara. „Da, sunt ciobăniţă şi sunt mândră de asta. Creştem animale, avem sute de oi, facem brânză, o vindem. Munca e grea, dar e şi frumoasă, toţi din familie muncim, aşa ne câştigăm traiul”, îmi spune ciobăniţa. O respect, ne dăm mâna şi ne despărţim. Îmi spune că munca te ţine în formă, te înalţă, dar uneori te şi doboară. Chiar cred că are dreptate.