Învăţămîntul sau societatea?

Prostie: inadecvare logic-cognitivă sau acţional-funcţională în raport cu scopul de a găsi/formula/aplica o soluţie pentru o problemă practică sau teoretică.

Aceasta este definiţia şi cu ea operăm în continuare. Ca să nu existe confuzii! Aşadar, trebuie să fie cineva un monument de prostie ca să nu sesizeze grava inadecvare şi ridicolul la care se expune folosindu-se de funcţia de ministru pentru a comunica la televizor Universului rezultatele examenului de bacalaureat din România anului 2022. Ce căuta domnul Cîmpeanu „să interpreteze” în văzul lumii, într-o viguroasă vână triumfalistă, rezultatele „istorice” ale unui bacalaureat care nu spune nimic despre competenţele educaţionale şi/sau ştiinţifice acumulate de absolvenţii liceelor din România, în schimb spune totul despre „arta mînăriilor” la care se dedă pletora de inconştienţi şi incapabili din vârful piramidei care administrează şcoala din România, tocmai pentru a-şi acoperi crasa inconştienţă şi monumentala incapacitate profesională, asta este clar ca lumina zilei. Ceva aplauze de la galerie, cultivarea în „subconştientul colectiv” a conexiunii „Succes-Cîmpeanu” şi sprijin politic pentru a putea să îşi ducă la bun sfârşit misiunea de a prăbuşi pînă la capăt, în fundul prăpastiei, ceea ce a mai rămas în picioare din educaţia şcolară care se face la noi.

Încercarea de a-l aduce la realitate pe domnul Cîmpeanu şi pe mulţi alţii ca el, rotiţe din maşinăria care distruge zi de zi şi pas cu pas învăţămîntul, preocupaţi până la nevroză de datele calendaristice ale probelor de verificare şi ale examenelor, de lungimea şi structura calendaristică a vacanţelor, de scoaterea sau menţinerea tezelor în circuitul de evaluare a elevilor şi mai ales de golirea programelor şi a examenelor şcolare de orice relevanţă ştiinţific-educaţională, de fardarea hidoasă a realităţii pentru ca ei să îşi poată încununa frunţile cu laurii „succesului reformelor” reprezintă un efort fără de rost.

Este necesar, de aceea, „să ne întoarcem cu faţa la realitate” şi să căutăm acolo atât formulările pertinente pentru problemele educaţiei şi ale învăţămîntului, cât şi drumurile către soluţiile atât de necesare pentru rezolvarea lor.

Una dintre cheile de aur pentru găsirea cu succes a soluţiilor la problemele învăţămîntului ar fi trebuit să fie înţelegerea modului în care schimbările din societatea României, provocate în cea mai mare parte de cumularea eşecurilor tuturor aşa ziselor reforme din ultimii 50 de ani influenţează aspectele esenţiale ale învăţămîntului: caracteristicile dinamice ale „cohortelor şcolare”, în special structura şi valoarea zestrei cognitive şi educaţionale cu care generaţiile intră în fiecare dintre etapele instrucţiei şcolare, caracteristicile sociale şi mai ales dinamica principalelor competenţe profesionale ale corpului profesoral (ştiinţifice, didactic-pedagogice, psihologice, educaţionale), dinamica acestor caracteristici, rolul în cea mai mare parte nefast al structurii organizaţionale şi a modului în care funcţionează birocraţia care administrează învăţămîntul şi educaţia instituţională, crearea, sporirea şi valorificarea competenţelor corpului de experţi în educaţie, pe care îi numărăm pe degete, atunci când îi mai găsim (!), modificările esenţiale pe care le produc în relaţia elevilor cu şcoala abandonul şi semi-abandonul familial pe scară largă din România, procesele de sărăcire relativă şi absolută de care sunt lovite o mare parte din familiile României, schimbările care modifică structura şi harta mediilor defavorizate social şi educaţional, modificările din piaţa muncii şi ale raporturile tinerilor de vârstă şcolară, a absolvenţilor, cu această piaţă profund şi grav deformată de eşecurile aşa ziselor reforme economice din ultimii 50 de ani şi….aşa mai departe, pe o listă foarte lungă.

Ceea ce s-a întâmplat în societatea României în ultimii 50 de ani „se reflectă” şi determină cea mai mare parte a caracteristicilor a ceea ce este astăzi „sistemul de învăţământ” din România. După cum, acest sistem este îmbibat şi se „închină” aceloraşi pseudo-valori pe care le-a cultivat societatea României, conştient sau inconştient: lipsa de responsabilitate, marginalizarea şi demonetizarea expertizei profesional-ocupaţionale, devalorizarea până la batjocură a culturii, încurajarea şi cultivarea agresivă a non şi pseudo-specialiştilor, a sferto, micro şi femto docţilor, acreditarea superficialităţii şi improvizaţiei ca soluţii valabile universal, „traiul bun” şi uşor pe resursele altora, fie ele împrumutate, furate sau deturnate „cu artă” de şmenarii epocii noului parvenitism agresiv al „Băieţilor deştepţi” şi al „Privilegiaţilor puterii” etc. Cum ar putea să fie „învăţământul românesc” altceva decât oglinda a ceea ce este, în fond şi în structura sa adîncă, diformitatea monstruoasă pe care a creat-o suita „avorturilor” aşa ziselor reforme sociale din această ultimă jumătate de veac care a trecut peste noi? Ceea ce ridică inevitabil întrebarea: putem reforma cu adevărat învăţământul şi beneficia de foloasele lui, într-o societate structural anomică şi ale cărei fundamente istoric-existenţiale sunt erodate consistent în fiecare zi, an şi deceniu? Pare că nu! De unde şi răspunsul de principiu: înainte de a reforma învăţământul, trebuie să schimbăm radical societatea pe care vrem să o servească. Cu toate acestea, experienţa istorică, mai ales cea a României moderne, contrazice vehement această premisă. România secolelor al XVIII-lea şi al XIV-lea arată clar că începuturile şi o anume dezvoltare a modernizării societăţii româneşti s-a sprijinit şi a fost semnificativ impulsionată de implementarea unui sistem educaţional radical diferit de „tradiţiile” şi de „starea la zi” ale societăţii. Pare că în dilema „oul sau găina” soluţia mai uşor accesibilă este să începem cu „oul”. Adică cu modelarea şi implementarea unui sistem de învăţământ care să contribuie la „distrugerea” societăţii pe care am creat-o şi la încolţirea seminţelor unor noi realităţi radical diferite, raţional şi funcţional structurate social. Tot ceea ce ne mai rămâne de făcut este „să găsim” o nouă generaţie „Spiru Haret” şi politicienii de care este nevoie pentru a îi înlesni acesteia începutul reconstrucţiei societăţii României, plecînd de la un alt sistem de învăţământ, servind alte valori şi obiective sociale decât cele care au creat haosul şi dezastrul de azi.

Cornel Codiţă

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro