Profesorul și ultima țigară

Trăgea însetată din țigară și privea în gol. S-a rezemat de peretele prăfuit al unui sediu de bancă. Tocmai ce am ieșit de la o ședință, am văzut-o și m-am oprit să o salut. A ridicat privirea, dar nu mi-a răspuns la salut. Am crezut că e bolnavă, dar a tresărit, s-a scuzat și mi-a spus că e obosită. A avut ore până la prânz. Era dezamăgită. L-a certat pe unul dintre elevi, iar ditamai adolescentul i-a promis că tatăl său o va zbura din școală. Femeia trăgea cu nesaț din țigară și nu-i venea să creadă. „Adi, lumea s-a schimbat, nu le mai poți spune nimic, se cred Dumnezeu, te amenință, unii te înjură”, mi-a spus profesoara. Anii au trecut, cea pe care o cunosc nu mai e profesoară, a renunțat. Credea în vise, dar generația peste care a dat i le-a spulberat pe toate. Fosta profesoară s-a mutat la Oradea, are propria afacere, o duce bine, dar muncește de dimineața până seara. Ne-am revăzut și mi-a spus că nu s-ar mai apuca pentru nimic în lume de profesat, de școală, de educat copii care vin dintr-un mediu familial unde se bea, se înjură, poate e și violență, iar mama și tata au pretenția ca dascălul să le ducă pruncul pe calea cea dreaptă, pe drumul bun. Nu le-am ținut niciodată partea profesorilor, dar cred că misiunea lor e tot mai grea, dacă nu chiar imposibilă. Nu vreau să acuz pe nimeni, îmi aduc aminte de prostiile pe care le-am făcut eu în timpul școlii. Nu, n-am fost un elev de 10, la mate, chimie și fizică eram „lemn”, dar aveam ceva ce mulți copii din ziua de azi nu mai au: respect pentru dascăl. Le datorez mult foștilor mei profesori, pe unii i-am dezamăgit, pe alții i-am bucurat. Cu unii mă întâlnesc pe stradă și, instinctiv, stau drept, așa fac eu. Nu, nu e o obligație, e firescul care a intrat în mine. Când fosta mea profesoară de istorie intra la clasă, liniștea domnea. Și nu se întâmpla pentru că profesoara ar fi fost rea, nu, se întâmpla pentru că eu și colegii mei eram respectuoși. Acum, mulți ne plângem de educație, de școală, de profesori, dar cu educația de acasă cum rămâne, cum rămâne cu cei șapte ani de acasă? Nu știu, eu n-am timp să stau cu orele pe grupurile de părinți, dar cred că cea mai mare vină pentru carențele educaționale din viața unui tânăr îi aparține familiei, părinților. Tu bei, strigi, bați, ameninți, mănânci ca un porc, toate sub privirile copilului, dar ai pretenția ca dascălul să-l facă om, nu? Dar omul din tine unde e?