Cei şapte ani de acasă

Într-o dimineaţă în drum spre serviciu m-am întâlnit cu doi copii. Ne cunoaştem de ceva ani şi sunt destui de mărişori încât să priceapă şi să distingă binele de rău şi urâtul de frumos. Cel puţin aşa cred. M-au salutat respectuos, zic eu. Ambii aveau mâinile în buzunar, dar numai unul le-a scos atunci când m-a salutat. Instant, m-am gândit la copilul meu căruia i-am spus de nenumărate ori anumite lucruri pe care trebuie să le facă sau anumite lucruri pe care nu este frumos şi “sănătos” să le facă. Nu doar că i-am spus, dar mă gândesc că am fost şi sunt un exemplu pentru el. Poate sunt de modă veche şi cu siguranţă mi se va spune că pretenţiile mele nu-şi au rostul în societatea actuală, dar vorba aceea româneasă cu “cei şapte ani de acasă” pentru mine contează. Într-o lume în care respectul faţă de celălalt este din ce în ce mai alterat, nu este o misiune ușoară pentru părinţi să-și crească copiii sau după caz, copilul, în spiritul bunelor maniere. Cu toate acestea, noi părinții trebuie să știm că o bună educație în familie va cântări mai greu și va câștiga în fața școlii de cartier sau influenței anturajului de la școală. Pentru mine a spune “te rog” și “mulțumesc” face parte din viaţa de zi cu zi, fiind o manieră de bază. Repet, pentru mine! De asemenea, să ascult şi să nu îi întrerup pe alţii în timp ce vorbesc; să mânânc cu gura închisă; să salut la venirea la serviciu, la plecarea acasă sau oriunde merg şi să nu vorbesc tare, pe un ton ridicat, în public, sunt doar câteva reguli pe care le ştiu încă dinainte de a merge la şcoală. “Cei şapte ani de acasă” este o expresie cu valoare, cu vechime în societatea românească. Pe vremea mea, a avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai târziu în viaţă. Astăzi… totul s-a schimbat, iar modele avem cu nemiluita. Diferenţele se văd la tot pasul, inclusiv la scosul mâinilor din buzunar atunci când dai bună ziua.