Călin Boca, artistul zălăuan care a acompaniat-o pe Mihaela Runceanu

Pe Călin Boca îl știu de mulți ani, dar îl văd tot mai rar. Uneori am impresia că se ascunde, să fie doar el cu chitara, cu tobele, cu muzica. Călin nu face niciodată ceva ce nu îi place, știu sigur asta, așa îl simt eu, dar muzica îl sensibilizează, îi arată o altă față, mai puțin cunoscută. Povestea lui Călin Boca este una aparte, mulți îl cunoașteți, îi cunoașteți muzica.

Ultima oară, pe Călin l-am întâlnit prin intermediul maestrului bucătar Szucs Adrian. Ne-am așezat la masă, Adi mi-a vorbit despre mâncare, iar Călin, după multe insistențe, mi-a povestit despre muzică, despre o parte din activitatea sa muzicală. Sunt un jurnalist de modă veche, iar noi jurnaliștii căutăm aproape tot timpul vedete la naiba în praznic. Greșit. Sălajul are artiștii lui, oameni valoroși, talentați, oameni care trebuie promovați, iar Călin Boca este un asemenea artist talentat, asta cred eu. Călin a făcut parte din mai multe trupe de top în România, a cântat alături de artiști cunoscuți, a acompaniat-o la Zalău inclusiv pe regretata Mihaela Runceanu.

Reporter: Cum a apărut muzica în viața ta?

Călin Boca:  Soră-mea a făcut opt ani de vioară, se făceau două ore de vioară  săptămânal și două ore de teorie, iar instrument secundar era o oră, asta însemnând pian. În total, cred că erau șase ore săptămânal. Am început și eu atunci. Eram la Școala nr. 5, cred. Cei din generația actuală cred că nu fac decât 20 la sută din ce făceam noi acolo. Aveam dicteu, iar asta însemna că noi stăteam cu caietele de muzică și ce cânta doamna profesoară de teorie și de pian, Dorina Crețu, ce cânta dânsa, dar noi nu vedeam clapele la pian, tot ce auzeai trebuia scris în partitură, în timp real. Auzeai muzica și scriai partitura, asta era de fapt. Asta era un fel de teză, lucrare de control cum îi spuneam noi atunci. Nu te jucai cu așa ceva. Nu scriai, erai corigent! Era disciplină. Acolo, la școală am avut parte de niște profesori extraordinari, de dascăli de la care am învățat muzică adevărată. Erau profesori în adevăratul sens al cuvântului, nu era o joacă. Eu mai predau și ore de chitară cu copiii, dar văd. Vin, nu vin, mulți au impresia că e o joacă și greșesc. Nu poți obține performanță fără muncă grea, fără nopți pierdute, fără studiu.

Rep.: Tu cânți și la tobe.

B.: Pot să spun că toba este prima mea soție. Prima oară m-am căsătorit cu tobele. Tobele fac parte din viața mea. Chitara a venit spre mine prin clasa a III-a. Am studiat și chitară, dar și voce. Am și acum toate diplomele primite de-a lungul anilor la concursuri locale și naționale. Aici trebuie să-i mulțumesc domnului Mureșan de la fosta Casă a Pionierilor.

Rep.: Știu că atunci când vine vorba de muzică ești foarte exigent.

B.: N-ai cum să te joci când vine vorba de muzică. În tinerețea mea, gândește-te că plecam la Năvodari de prin 15 iunie și veneam acasă prin 13 septembrie. În fiecare seară cântam. Nu cântam atunci când ploua. În fiecare serie cred că eram 5-6000 de copii. Cântam de pe la 19,30 până la 21,30. La 22 era stingerea. Terminam de cântat și ne apucam de strâns tobele, instrumentele, boxe, cabluri, tot. Era armată. Nu le puteai lăsa acolo, erau amfiteatre și nu aveau acoperiș. Îți dai seama ce se întâmpla dacă ploua. Peste zi, noi deja ne-am săturat deja de atâta mare și plajă, făceam repetiții, cântam, făceam piese noi. Era o mare competiție între trupele de copii, era o competiție faină, constructivă, nici vorbă de ură. Toți eram prieteni. Mergeam pe jos din Năvodari până în Mamaia, mâncam un cârnat cu un cartof pai, făceam o baie, beam un suc, ne întorceam și ne apucam de treabă, de cântat. Mai ascultam ce cântă alții, mergeam la ei în cameră, ascultam, mai și furam sunete. Atunci nu era youtube și alte rahaturi. Furai cu urechea, cu ochiul. Țin minte că stăteam cu frate-meu și plângeam când cântau castelanii. Dumnezeule, erau magnetofoanele alea mari Kashtan. Le căram din Tabăra „Perla” până în Tabăra „Albatros”. Câte doi trebuia să le cărăm. Îți rupeau mâinile, erau grele ca naiba. Copiam de pe un magnetofon pe celălalt. Tot ce învățam, învățam după ureche. Acasă era sezonul concertelor la Sala Sporturilor. L-am acompaniat pe Hrușcă, noi Silvana, da. L-am acompaniat și pe Șeicaru, pe Doina Limbășanu, pe Mihaela Runceanu. Asta era, asta făceam noi atunci. Domnul profesor Mureșan primea partiturile de la București, de la orchestratorul Mihaelei Runceanu și altor artiști, aplica un radical pe partituri ca să nu ne încurcăm și ne apucam de treabă. Profesorul Mureșan stătea după o boxă și de acolo ne dirija. Asta se întâmpla pe vremea lui Ceaușescu. Era muzică, era studiu, multă muncă. Acum, cei mai mulți cred că e greu, se plictisesc, povești… 

Rep.: Mai există Silvana?

B.: Există înregistrări, există amintiri alături de niște oameni foarte frumoși. Cei de acum, acești copii din generația asta, nu o să știe niciodată ce înseamnă fericirea adevărată, simplitatea, bucuria lucrurilor mărunte. Eram tot timpul în activitate chiar dacă era vacanță. M-am ocupat de pregătirea unei trupe de băieți din Olanda. Ălora nu le-a venit să creadă că noi am avut o asemenea bucurie atunci, înainte de 1989, știam să fim fericiți și cu puțin, ne bucuram. Îmi aduc aminte de nenumăratele activități de la Palatul Copiilor. Erau competiții, navomodelism, se duceau pe Dunăre, era „Amiralul”, așa îi spuneam noi atunci, erau tot felul de vaporașe, chestii, lucruri deosebite. Se prezentau copii din toate județele țării, asta se întâmpla atunci. Uită-te ce se întâmplă acum, nu e aproape nimic. Și cu mâncarea, erau povești că nu ajungea mâncarea în tabere, că era puțină. Prostii! Toți aveam mâncare, ne ajungea, ne descurcam. Stăteam la plajă până la ora 12. Ne întorceam în cameră și ne puneam la somn. Noi eram la muzică, fetele erau la balet, era coregrafie, totul se făcea organizat.

Rep.: Ce înseamnă muzica pentru tine?

B.: Pot să zic că muzica e o parte mare din viața mea, clar. În anul 1995 cântam cu Altar, iar pe cei de la Holograf i-am refuzat. Îmi aduc aminte că mergeam cu Raul Kușak la festivaluri, la spectacole, mereu câștigam premii, trofee, era ceva normal atunci. Mă bucur că mai pot munci, lucrez la muzica mea, la piesele mele, mă gândesc să scot și un album, un disc. Poți cânta orice fel de muzică în felul tău, să nu-ți fie teamă de asta. Muzica nu are limite.

Rep.: Ce părere ai despre ceea ce se întâmplă acum pe piața muzicală?

C. B.: Mă bucur că existe tendințe de a reveni la sunetul din anii ’90, e un sunet de bandă, de mașină. Eu cred că lumea a început să se sature de digitalizarea asta excesivă a muzicii. Și e firesc să fie așa, oamenii vor să se întoarcă la muzica adevărată.

a consemnat Adrian Lungu