Rusul, olița și teama de Putin

Nu știu cum sunteți voi, dar eu m-am dus în primul concediu adevărat la șase ani după ce m-am însurat. Nu mă plâng, dar asta a fost, doar atunci am putut. Nu mi-am permis pe litoralul românesc (nu glumesc), era cu mult peste puterea mea financiară, iar o ofertă de ultim moment mi-a tras cu ochiul și într-o săptămână eram în Turcia, pe litoral. Da, eram în vacanță în Turcia pentru că în țară nu mi-am permis. Acolo, zăcând pe malul apei ca boul lângă tău, a venit la mine un tip și a început să-mi vorbească. Nevastă-mea a râs și mi-a spus că tipul e rus. Vă dați seama, io nu știu o boabă de rusă. Tipul a scos o punguță cu niște monede și tot mi le arăta. M-am ridicat în picioare, am început eu s-o trag în engleză, în franceză, iar asta în timp ce nevastă-mea se prăpădea de răs. S-a apropiat de noi și partenera rusului. Femeia ne asculta, râdea și ea în timp ce îl ținea pe cel mic în brațe. Cumva, am ars-o amândoi pe engleză. Ne-am împrietenit. Rusul era un tânăr inginer specializat în rețele electrice. Omul locuia în Vladivostok, la naiba în praznic. Mi-a văzut telefonul și și-a scos și el ceea ce părea un iPhone. Rusul râde și îmi spune că e fals, că e un amărât de aparat. Facem schimb de monede, îi dau câteva de 50 de bani, îmi dă de ale lor, din Rusia. Cred că le am și acum pe undeva. Tipul îmi povestește că în Rusia e greu, că muncește mult pe bani de nimic, că viața la sat e sărăcăcioasă, că prea puțini sunt cei care îl apreciază pe Putin. Le este teamă de el și de sistemul care controlează o țară mamut. „Prea puțini îl iubesc pe Putin, cei mai mulți ne temem de el”, mi-a spus rusul în timp ce se pregătea să arunce cu mingea dezumflată la coș. Jucam baschet. Părea trist, s-a apropiat soția sa cu fetița care nu avea mai mult de șase-șapte luni. Aveau și o fată mai mare, trecută de 10 ani, era o adevărată domnișoară. Rusul era de o sensibilitate aparte, își iubea familia, iubea modernismul, avea un fost coleg de facultate la Timișoara. Încerca să afle cum poate veni în România. Auzise că se trăiește mai bine la noi. I-am spus omului ce am știut. Îi povesteam în timp ce ne plimbam prin parc. Bărbatul avea întotdeauna cu el o oliță. O purta în caz că fiica sa vine cu surprize. A trecut repede o săptămână de vacanță, iar asta se întâmpla în 2014. Nu știu pe unde e rusul, mi-a promis că îmi scrie pe e-mail. N-a mai scris, sper să fie pace.

Adrian Lungu