Alina, fetița de șase ani și somnul sub cerul liber

Mâinile îi par puțin umflate, probabil de la frig. Afară sunt 6 grade Celsius, asta văd în bordul mașinii. Începe să plouă, iar Alina stă ghemuită sub o plapumă murdară. Are două căciuli în cap, poartă mai multe perechi de pantaloni, iar papuceii îi sunt așezați la capătul bucății de burete pe care a dormit noaptea trecută. Sunt nervos, îmi vine să strâng pe cineva de gât, dar nu pot. Uneori, viața asta e nedreaptă, iar cei mai mulți sunt nepăsători.

E ora șapte. I-am pregătit copilului pachețelul cu mâncare, am luat o gură de cafea caldă și amară, iar în câteva minute eram în drum spre școală. În mașină e cald, iar gândul îmi este la cafeaua mea de acasă. Nu beau și nu fumez, dar de cafea nu mă pot lăsa. L-am lăsat pe Matei la școală și m-am întors spre casă. Mă așteptau niște reportaje pe care trebuia să le înregistrez, să le trimit la București. Radioul ăsta e boală grea pentru mine, face parte din mine. Pe drum, undeva, lângă blocurile ANL din Dumbrava, pe un câmp cu iarbă mare și uscată, aproape de micul parc pentru copii, văd ceva. Par niște siluete mișcătoare. Ajung în dreptul lor și văd fețele unor oameni care par că stau pe jos, acoperiți cu ceva. Am oprit mașina și m-am apropiat. Erau doi bărbați, o femeie și un copil. Văzându-mă, femeia a acoperit-o rapid pe fetiță, se temea probabil să nu anunț poliția, autoritățile. I-am spus să se calmeze, să stea liniștită. Afară e frig, vine și ploaia. Eu port bocanci și geacă, dar degeaba, tot mi-e frig. Fetița își scoate capul de sub plapuma murdară, mă fixează cu privirea și zâmbește. O întreb cum o cheamă și câți ani are. Mama fetei îmi spune că are șase, fetița îmi zice că are trei.

„Domnule dragă, pă fată o cheamă Alina și are șasă ani”, îmi spune femeia. E lângă copilă, toți sunt acoperiți cu haine, cu pături, parcă și cu o plapumă veche. Sunt în mijlocul câmpului, înconjurați de iarba uscată. La doi pași e drumul pe care circulă mașini, oamenii merg la muncă. Gata, plouă. Bărbatul ce dormea singur, puțin mai încolo, mă roagă să-i dau niște bani, mă întreabă dacă am fier sau dacă am de lucru pe lângă casă. Dau în bâlbâială, mă fâstâcesc, nu-i răspund, dar o întreb pe femeie dacă are copila încălțări, haine, mâncare. Lângă salteaua din buretele ce pare luat de la container văd o conservă cu fasole. Pe jumătate e goală, în apropiere sunt haine și o sticlă cu lapte. Le spun să nu plece, urc în mașină și plec rapid spre acasă. Nu știam ce să fac, un vecin îmi spune să sun la poliție, să vină, să-i amendeze că prea fac mizerie. Cum naiba să sun la poliție, de ce? Mai bine sun la Protecția Copilului, dar înainte e musai să le duc niște mâncare și încălțări pentru copilă. Sunt milos, mă chinuie mila. Știu sigur că au rămas niște ghetuțe îmblănite de la copilul meu. Le găsesc, pun mâncarea și alerg din nou pe câmp. Sunt tot acolo, așteptau. Îi dau fetiței încălțările, mama îmi mulțumește și mă asigură că îi sunt bune. Avea niște adidași ponosiți, i-a găsit mama fetei la tomberon. O rog să-i pună fetei în picioare încălțările de la mine, să nu-i fie frig. Sunt tot mai nervos, e anormal.

Viața

Cei doi bărbați sunt puțin temători, dar unul insistă să-i dau bani. Refuz, mi-a fost teamă să nu își cumpere băutură și țigări. Îi explic că aduc mai multă mâncare și haine, atâta pot eu acum. Îmi spun că nu e nevoie.  Femeia povestește că trăiesc de pe o zi pe alta. Unul dintre bărbați caută un muc de țigară, îl găsește și încearcă să-l aprindă. N-a reușit, bricheta e umedă, probabil. Mă duc din nou acasă și mă întorc cu niște cornuri, le ofer, îmi este teamă ca fetiței să nu-i fie frig, să nu-i fie foame. Ochii fetei par niște mărgele verzui, o privire care m-a pătruns, a trecut prin mine. Stă ghemuită în brațele femeii, stau sub plapumă. Ce mare e ruptura în lumea asta, mama ei de treabă! Așa sunt eu, sunt mai milos, unii spun că sunt un fraier că sunt așa milos, probabil, dar îmi asum. Eu am băut cafea caldă azi dimineață, am trecut prin sfântul duș, am mâncat și un sandviș, toate la căldură, iar biata fată a dormit sub cerul liber, la aproape 0 grade, la doar câțiva pași de parcul din Dumbrava. Băi, voi sunteți nebuni, noi suntem nebuni? E un copil, înțelegi?

Doi ochi verzi

Mama fetei îmi arată că are haine destule pentru fetiță, îmi mulțumește pentru încălțări și cornuri. Mă ofer să îi ajut, nu știu, poate să îi duc la adăpostul de noapte, undeva, să sun la protecția copilului. Mama fetei a devenit palidă, s-a speriat. Le spun că revin, voiam să văd ce pot face, dacă pot face ceva. Un amic îmi spune că cei patru au dormit zilele trecute lângă blocurile din apropiere, tot sub cerul liber. Revin după o vreme, dar câmpul e gol, au plecat, s-a dus și Alina. Gândul îmi este la mâinile ei, la ochii săi verzi. Cine știe ce duce în spate acest suflet de copil, ce simte, poate doare, mă doare și pe mine. Sunt un idiot, n-am reușit să aflu cine sunt, cum îi cheamă pe părinții fetei, ce fac și încotro se duc. Afară plouă și e frig. Alina, sper să-ți fie bine oriunde te-ai afla, ai grijă de tine, noi, adulții, suntem preocupați acum de altceva.

Adrian Lungu