Masca, Lungule, masca

Am ieșit la cumpărături. „Idiotule, dă jos masca. Nu mai trebuie s-o porți”, îmi strigă un prieten din copilărie. Bre, îmi zic în gând, masca nu mai e obligatorie, dar eu o port. Băi, simt că sunt nebun, că masca a ajuns să facă parte din mine, mă simt nesigur fără ea. O știu acolo, pe flit, îmi acoperă gura, parte din barbă, m-am obișnuit cu ea și îmi lasă impresia că mă protejează nu doar de nenorocita asta de pandemie, ci și de oameni, de răutate, fi-v-ar mama voastră de țepari, sunteți nebuni, dar ați omis ceva. Eu sunt mai nebun ca voi. Măi, m-am dus după copil la școală și mi-am dat masca jos. Mi s-a făcut frig la gură, vă jur. Simțeam că îmi lipsește ceva, că sunt mai gol, nesigur pe mine. Am început să râd ca un bezmetic, m-am oprit în fața unei vitrine cu haine la mâna a doua și am dat-o la strâmbat în oglindă. A apărut vânzătoarea, se uita aia la mine de zici că eram vreun descreierat. Bine, nu o contrazic, dar asta e altceva. Am format o legătură de prietenie cu masca, o țin acasă, pe calorifer, în dulap, în mașină, în buzunarul ușii de la mașină, în geantă, pe cărți, în buzunarul de la sacou, aproape peste tot. Mama ei de mască! Îmi aduc aminte de prima zi de pandemie. Am ieșit în curte cu masca pe fățău. Băh, nu eram singur, eram doar eu și Dumnezeu, dar eu purtam mască. Ce fraier, domnule! Am și alergat cu mască, iar acum mă despart tare greu de ea. Stai, de fapt poate nici nu mă despart de ea, a ajuns să-mi placă. Ce mă fac eu fără mască? Oare mă protejează și de război? Îmi vreau masca înapoi! Glumesc, normal. Cert este că masca a dispărut ca prin minune, s-a dus și pandemia, s-au dus și regulile, carantinarea, nu se mai vaccinează aproape nimeni. Gata, acum ne temem de război. Baiul e că glonțul trece și prin mască! Lăsați-mi masca, e a mea, pricepuților la toate!

Adrian Lungu