Daniel Hoblea – Revanșa lucidității

Daniel Săuca
Acesta este titlul unei nou cărți postume a lui Daniel Hoblea, volum ce va apărea în curând la Editura „Caiete Silvane”, în preajma datei (24 martie) când vom comemora doi ani de la trecerea prietenului nostru într-o altă lume. Cartea cuprinde articole diverse publicate de D. Hoblea, de-a lungul timpului, în reviste și ziare din Cluj-Napoca și din Zalău, precum și inedite. Dacă tot suntem în război, oricum suntem apăsați de efectele cumplite ale răului, vă ofer un scurt fragment din articolul „ Originea răului – între mândrie și abisul ontologic al libertății”: „Mi s-a întâmplat de multe ori să pun întrebări sau să fac afirmaţii de o îndrăzneală aproape nebunească. Într-o vreme, bunăoară, mă tot lăudam cu descoperirea unei întrebări (n-o auzisem şi n-o citisem nicăieri), pe care o numeam cu emfază «Întrebarea întrebărilor»: cum a fost ispitit Ispititorul? Omul, îmi spuneam pe-atunci, nu e de mirare că a căzut: cum să reziste o făptură atât de fragilă, făcută «din ţărână», unei fiinţe atât de redutabile ca Satan? Inacceptabilă, ori mai degrabă de neînţeles, mi se părea căderea acestei făpturi spirituale, care iniţial, sub numele de Lucifer, era situată în vârful ierarhiei angelice, deci imediat «după» Sfânta Treime. Nu puteam accepta explicaţia teologică «oficială», anume că mândria l-a transformat pe Lucifer din înger de lumină în diavol, aşa că îi întrebam cu obstinaţie, de câte ori aveam ocazia, pe cei ce-şi ziceau creştini: cine l-a ispitit pe Ispititor, că doar nu s-a auto-ispitit? Poate Binele să dea naştere răului? Nu, nu poate, dar nici eu nu puteam scăpa de supărătoarea întrebare, care m-a aruncat, în scurtă vreme, în vârtejul unei curiozităţi orientate aproape exclusiv spre taina răului. Mai târziu aveam să mă liniştesc puţin, când am înţeles, de fapt am simţit mai mult, că aşa-numitele adevăruri de credinţă sunt inaccesibile în totalitate raţiunii (Revelaţia fiind, după una din formulările teologice consacrate, supra-raţională) sau că, altfel spus, credinţa începe de unde sfârşeşte puterea noastră de înţelegere raţională. Prin urmare, acest gen de întrebări (care mi se par acum smintite şi smintitoare) şi-au mai pierdut în cazul meu, slăvit fie Domnul, frecvenţa şi virulenţa. Totuşi, paradoxal, m-au ajutat foarte mult: în contact cu ele, raţiunea (care, după o sugestie a lui Luther, poate fi comparată cu o «doamnă» de moravuri uşoare, pentru că «se culcă» cu toate ideile!) şi-a mai lepădat din orgoliu, constrânsă fiind de propria-i neputinţă să accepte posibilitatea existenţei unei realităţi ce o depăşeşte” (…).