Zălăuanii, Olga cu gemenii și gloanțele nebunilor

Mâinile îi sunt roșii de frig, pe obraji îi curg lacrimi, scutecele gemenilor n-au mai fost schimbate de o zi, iar micuții plâng întruna. Gata, au trecut, au scăpat! Olga plânge, dar și râde. Își șterge lacrimile cu mâneca și împinge bărbătoasă de căruciorul în care se află gemenii. Nu mai plâng nici ei, au adormit.

Un telefon primit sâmbătă dimineața de la București m-a pus pe treabă, trebuia să relatez la radio despre situația din teren. Înarmat cu un reportofon și cu un laptop, am sărit în mașină și am pornit către Sighet. Drumul a fost destul de aglomerat până la ieșirea din Baia Mare, dar situația s-a schimbat imediat. Vreme de 15 minute n-am mai întâlnit mașini care să se îndrepte spre frontieră. Am ajuns în jurul prânzului, iar în vamă era forfotă mare. De o parte și alta a drumului erau mulți oameni, mulți voluntari, ajutau, săreau, întrebau, oameni veniți din Cluj, Sălaj, Bihor, foarte mulți localnici, cei mai mulți voiau să ofere sprijin. E adevărat, erau și mulți gură-cască, personaje care nu făceau decât să se plimbe cu telefoanele în mână și să se filmeze cu refugiați intrând în țară. Mi-a venit să-i strâng de gât, dar cine eram eu? Părea că s-a așternut un fel de haos, era aglomerație, dar lucrurile s-au calmat, au intervenit polițiștii. Autorităților le era teamă ca printre cei veniți să ajute s-au strecurat și profitori. Nu știu dacă este așa sau nu, eu am văzut doar oameni care ajutau. Peste tot erau pachete cu mâncare, apă, lapte pentru copii, pături, ceai cald, iar voluntarii de la Crucea Roșie și de la alte organizații erau la fața locului.

500 de lei

Erau mulți cameramani, erau transmisiuni în direct, polițiștii erau nervoși pentru că partea carosabilă era mai tot timpul ocupată. Unii refugiați s-au speriat când au văzut atâta lume care îi aștepta. O femeie slabă, tunsă scurt și cu doi copii de mână tocmai ce intrase în România. A fost preluată rapid  de voluntari. Micuții au primit apă și pachete cu mâncare. S-a apropiat un bărbat, un om simplu. Fără să vreau am văzut cum i-a strecurat 500 de lei în buzunar. Erau două bancnote a câte două sute de lei fiecare și o bancnotă de o sută de lei. Am tresărit. Femeia nu știa ce sumă e, dar l-a îmbrățișat pe bărbat. M-am apropiat de el, l-am felicitat și l-am rugat să îmi acorde un interviu. S-a scuzat politicos și m-a refuzat. „Chiar nu contează cum mă cheamă și cine sunt eu, nu asta este important”, mi-a spus bărbatul și s-a pierdut în mulțime. L-am urmărit. L-am văzut mai târziu, era un preot. S-a dus preotul, s-a dus și femeia de mână cu copiii săi. A fost preluată și transportată la granița cu Ungaria, voia să ajungă în Cehia.

Uriașul blând și pistolul de la picior

În depărtare, în mijlocul drumului, de partea română, vedeam un polițist de frontieră ce părea echipat de război. Omul e mare, masiv, are niște mâini de parcă sunt ale unei gorile. Sigur pe el, românul ajuta, a luat un copil într-o mână și căruciorul în altă mână. Mama și copilul au ajuns în fața voluntarilor, erau speriați, iar cel mic nu știa ce se întâmplă. Femeia vorbea foarte puțin românește, plângea și a început să povestească. A auzit focuri de armă, vine dintr-o zonă unde s-a tras. Soțul și fratele său au rămas să lupte, bărbații nu mai pot ieși din țară. Nu înțelege de ce naiba e război, de ce se trage, de ce mor oameni. Ucraineanca este obosită, copilul a primit un pachețel și începe să mănânce. Femeia își aprinde o țigară, s-a liniștit și își privește copilul mâncând.

Un tată și trei copii

Un voluntar strigă, se apropie un bărbat cu trei copii minori. E un tip înalt, slab, gârbovit de la greutatea unui rucsac grosolan pe care îl poartă în spate. Are trei copii, toți poartă câte un rucsac și se țin de mână. Bărbatul e roșu la față. Fata cea mai mare îl calmează pe frățiorul mai mic, iar băiatul mijlociu pare că privește nepăsător. Primesc pachețele cu mâncare, apă, tot ce au nevoie. Bărbatul vrea să ajungă la București. Apare un voluntar oficial, cu ecuson, se urcă într-o mașină și pleacă. Se aude un copil plângând. E un bebeluș cu probleme de sănătate. Mama copilului era agitată. Au venit voluntarii de la Crucea Roșie, sunt acolo, măi, oamenii aceștia sunt neobosiți. L-au preluat pe copil și l-au dus în cortul medical. Mama i-a urmat. Au ieșit după o oră, copilul era bine, la fel și mama. Femeia a primit de mâncare, s-a așezat și a început să mănânce. Bebelușul a primit lapte cald. Toată lumea e bine.

Zălăuani cu inimă mare

Parcă sunt lovit în cap. Urma să intru în direct la radio, să le spun oamenilor ce văd. Ce să le spun, să le spun că văd multă tristețe, că văd oameni îngroziți, asta să le spun? Da, asta le voi spune. Cineva îmi pune mâna pe umăr. E Miha, o știu din liceu. A venit să întindă o mână de ajutor. Împarte pachete. O întâlnesc și pe Carmen Olar, e supărată, o văd cu lacrimi în ochi. Ajută cum poate, a adus pachete, a venit împreună cu soțul său. Mai sunt zălăuani, mă strigă Mihai. Îi văd, îmi crește inima. Da și Zalăul e aici, știam eu. Și e abia începutul. M-a sunat Gheorghe Hușanu, un nebun fain, un om care ajută de câte ori poate și nu cere nimic în schimb. Îi spun cum stau lucrurile. Mă sună și Cristi Matei, nu îl mai văzusem de pe vremea când mergeam la discotecă în Café’. Mă bucur să-l aud, vine și el aici, aduce pachete. Știam că Adi Buda are inimă mare, că s-a pus pe strâns pachete, urma să ajungă. Mă iertați că nu vă știu pe toți, că nu vă pomenesc pe toți, dar nu am cum.

Gemenii

Un polițist de frontieră se apropie cu un rucsac mare cât toate zilele, pare unul specific drumețiilor. Polițistul împinge și un cărucior pentru gemeni.Lângă el se afla o femeie ce părea tristă, răvășită. Este preluată de voluntari. Un localnic traduce. Pe femeie o cheamă Olga, e speriată și începe să plângă. Scutecele gemenilor n-au mai fost schimbate de o zi. Apar două voluntare de la o organizație creștină. Îi preiau pe gemeni și îi duc în cortul medical. Micuții sunt bine, au fost hrăniți, iar scutecele au fost schimbate. Olga primește de mâncare, dar nu poate mânca. Femeia se uită puțin speriată și începe să plângă când vede atâta bunătate în jur. Mama gemenilor încearcă să își folosească telefonul, dar nu reușește. Nu mai are baterie, iar cartela nu este bună. Este liniștită și preluată de autorități. Vrea să plece în Cehia, are un frate acolo. Soțul său a rămas acasă, va lupta împotriva rușilor, a fost mobilizat. Gemenii dorm, femeia e calmă.

Yulia

O întâlnesc pe Yulia, o tânără blondă, puțin agitată pentru că ajuta în stânga și în dreapta. Aflu că e din Ucraina, dar s-a stabilit la Zalău de șapte ani. Are copii la noi, trăiește în Zalău. Aleargă, împarte pachete, traduce. O rog să povestească cu mine și acceptă. Îmi spune că prietenii săi din copilărie au rămas în Ucraina pentru a lupta împotriva rușilor. Yuliei îi dau lacrimile, își aprinde o țigară și împarte cartele de telefon refugiaților, împarte mâncare, apă, tot ce e nevoie. Îmi spune că războiul e o rușine, că Putin e o rușine, nu înțelege de ce armata rusă trage. Se scuză, îmi spune că trebuie să plece, mai are mult de ajutat. Îi mulțumesc. Yulia trage cu sete din țigară și aleargă să ajute în altă parte. Tocmai au mai intrat refugiați în țară. Peste Sighet s-a așternut noaptea, dar voluntarii sunt tot acolo. Mașinile cu mâncare, apă, medicamente și scutece continuă să ajungă din toate județele din jur. Uit, trebuie să trimit un reportaj la jurnal. Fug în mașină, mă pun pe bancheta din spate, îmi scot laptopul și încep să editez. Ascult înregistrările, le procesez și trimit materialul la București. Soția mea e cu mine, îi spun că putem pleca. Ceva o reține, ne întoarcem printre voluntari. Sunt tot acolo, îi văd, e forfotă și e dorință multă de a ajuta. Războiul e dincolo, acolo unde o armată condusă de un nebun lovește în plin. Păcat, am aflat că nebunul este considerat normal chiar și de unii sălăjeni. Pe câțiva îi cunosc, mi-e silă.

Adrian Lungu