Comorile negre din Miluani

Sunt negre, trăiesc în semisălbăticie și îi oferă omului tot ce este necesar pentru a putea trăi. Le-am văzut lângă Miluani, un sat așezat între dealuri, în comuna Hida. Nu mi-a venit să cred. Erau câteva sute. Le-am zărit prin ceața deasă, erau sus, în vârf de deal.

Pe inginerul Ioan Cherecheș îl știu de ani buni. Am colaborat de nenumărate ori, l-am avut ca invitat în emisiuni, în reportajele mele scrise sau vorbite. Anii au trecut și am avut ocazia să ne revedem. Mi-a propus să-l însoțesc în satul Miluani pentru a vedea niște „comori negre”. Am zâmbit, mi-am dat seama că este o propunere de nerefuzat. Am stabilit, gata, joi dimineața plecăm. Și duși am fost.  Am ajuns devreme la intrarea în sat. Mă simțeam rușinat, n-am mai fost aici. Era o liniște apăsătoare în sat. Am ajuns lângă o hală ce părea metalică. Se auzea un sunet ciudat, sunetul unui clopoțel.  Mai târziu am aflat că era clopoțelul de la cazanul cu pălincă.  N-am intrat. Și-a făcut apariția un bărbat ce părea un localnic. Ne-a salutat și ne-a luat în primire. Sunt comorile lui. Ghiță Nica este fiu al satului și a ajuns un important fermier în această zonă a județului. Trebuia să ajungem în vârf de deal, acolo, la granița dintre pășune și pădure. Cu Toyota lui Ghiță și am pornit prin ceață. Am urcat, iar drumul de pământ a devenit tot mai dificil. Urmele lăsate de tractoare și combine erau mari și adânci. Ghiță îmi povestea despre bivolițe, despre fermă, despre frumoasa nebunie în care a intrat. Mașina a trecut ușor prin hârtoapele drumului și în câteva minute eram în vârful unui deal. Totul e împrejmuit cu ajutorul unui fel de gard electric. Nu, nu e periculos, dar ține animalele la distanță. Era ceață și mi se părea foarte frig. Mi-am tras căciula și am ieșit din mașină. Trebuia să imortalizez priveliștea. Aveam o problemă, nu găseam bivolii. Turma numără câteva sute de exemplare de bivoli care trăiesc aici în semisălbăticie. Ghiță îmi spune că sunt câteva sute de hectare de teren pe care animalele circulă în voie, aici trăiesc, aici mănâncă, aici se înmulțesc. Nu mi-a venit să cred. Fermierul îmi arată locul unde vara, bivolii intră în apă, se scaldă, le place la soare. Doar iarna coboară la adăpost, aici sunt hrănite frumoasele animale. Nu trece mult și vedem și bivolii. Erau pe cealaltă parte a dealului. Parcurgem câțiva kilometri cu Toyota. Ne apropiem de turmă, e liniștită, e ceață și e frig.

Nebunia de a avea curaj

Ne oprim, ne apropiem și admirăm animalele. Caut privirea lui Ghiță. Se vede că îi plac animalele, că fac parte din viața sa. „Sunt de pe aceste meleaguri, din Miluani, este satul copilăriei mele, iar acum ne aflăm în zona căreia noi îi spunem <între hotare>. Suntem pe o pășune înconjurată de culturi, iar lângă noi avem aceste bijuterii negre. Avem un efectiv de aproape 300 de capete, bivolițe, tineret și chiar viței care s-au născut în acest an. Aici ținem aceste animale care cresc în semisălbăticie. Bivolii sunt niște animale foarte bine aclimatizate. În Miluani, noi am crescut cu laptele de bivoliță, am copilărit lângă aceste animale care i-au oferit omului tot ceea ce este necesar pentru a trăi. I-au oferit lapte, carne, forța necesară pentru a lucra pământul, pentru a transporta și pentru a îngrășa pământul cu gunoi de grajd. Până în anul 1990, în acest sat nu a existat tractor, existau doar animale. Părinții mei s-au mutat la Cluj pe vremea când eu aveam trei ani. Așa a fost atunci. Am revenit când eu am considerat că pot face ceva pentru sat, pentru aceste locuri. Satul este o bijuterie, o comoară. Locuiesc la Cluj, dar aici îmi desfășor o parte din activitatea pe care o vedeți și dumneavoastră”, mi-a spus Ghiță Nica. Fermierul continua să-și privească animalele. Păreau atât de liniștite. Prezența noastră nu le deranja deloc. „Am încercat să stabilesc o legătură între satul copilăriei mele și afacerea mea. Avem o fermă mixtă, sunt câteva sute de vaci, avem „Bivolul românesc”, avem „Bălțata românească”, dar și oi. Bivolul este foarte bine aclimatizat în această zonă a județului și a contribuit din plin la bunăstarea oamenilor. Asta intențioenz și eu și sper să reușesc în cele din urmă. Sunt ani de muncă, nu este ușor. Ne luptăm cu o criză acută de forță de muncă, nu avem oameni care să ne îngrijească animalele. Bivolului îi place să fie într-un habitat natural sută la sută. Noi le scoatem în luna mai la pășune, iar de atunci stau aici. Ele nu au mai intrat pe grajd. Ele se află acum aici, iar suprafața este de aproximativ 250 de hectare. Noaptea dorm împreună, în turmă, sunt niște animale foarte unite. Bivolii stau tot timpul împreună, aici se nasc vițeii, aici cresc. Doar iarna intră la adăpost. Vara au la dispoziție apă, se pot scălda, pot sta în nămol, așa le place. Aceste animale nu mănâncă orice, bivolii consumă doar iarbă naturală, curată. Și furajul îl obținem tot din iarba cosită de pe suprafețele noastre, este un fân curat. Strângem fânul și lăsăm bivolii să pască. Le place foarte mult. Bivolița ne dă un lapte de o calitate superioară, un lapte din care sunt obținute produse deosebite din punct de vedere calitativ. Așa este și carnea acestui animal. Din păcate, acest bivol este pe cale de dispariție. Nu văd prea multă susținere pentru această rasă de animale”, mi-a mai spus fermierul.

Investiții personale

Ghiță Nica mi-a explicat că nu a apelat la fonduri europene. I s-a părut că procedura este mult prea complicată, stufoasă, iar birocrația este încă prezentă. „Acum am reușit să facem adăposturile pentru aceste animale. După Revoluție, din fostele grajduri n-au mai rămas decât fundațiile. Așa am început să construim noi, iar acum suntem la final, a rămas doar partea de echipamente. Ne-am mărit și efectivele de animale. Am lăsat vițeii să crească, să bea laptele de la mamele lor. Ne ajută mult suprafețele mari de teren pe care le deținem. Eu sunt învățat de mic să muncesc, de copil am muncit la coasă, la sapă, unde era nevoie. Am participat la toate muncile câmpului. Pentru mine, bivolii înseamnă în primul rând păstrarea tradiției, o tradiție pe care am moștenit-o de la bunici, de la familia mea. Îmi aduc aminte de bunicul meu și de clipele petrecute împreună, de momentele în care eram printre aceste animale. De 12 ani fac această muncă. Am o afacere în Cluj, în domeniul alimentației publice, unități aprovizionate cu ceea ce producem noi aici. Eu încerc să fac diferența între mine, producător român, și marii furnizori din străinătate. Da, este greu pentru că prețul la noi este puțin mai mare. Ați văzut câtă muncă e și cum creștem animale, cum le îngrijim. Oferim calitate, iar asta presupune costuri. Costurile sunt mari. Până acum, eu n-am reușit să accesez fonduri. Mi s-a părut complicat. M-am descurcat pentru că am mers cu pași părunți. Acum consider că sunt foarte bine organizat și probabil că voi reuși să accesez și niște fonduri europene de care am nevoie pentru o sală de muls și pentru echipamentele necesare unei unități de procesare a laptelui. Ne mai confruntăm și cu lipsa forței de muncă. În comună nu găsești oameni, la sat au rămas doar pensionarii. Toată lumea a plecat la oraș. Oferim salarii decente, dar nu vine nimeni. Este și un fel de comoditate”, a adăugat fermierul. Ghiță și-a adus aminte și de momentul în care a început activitatea agricolă în Miluani. A zâmbit și mi-a spus că mulți l-au considerat nebun. „Probabil că sunt nebun, dar și nebunia presupune curaj. E o nebunie frumoasă. Le recomand tuturor tinerilor mult curaj, curaj să înceapă să activeze și în acest domeniu de activitate, un domeniu greu, dar foarte frumos”, a încheiat fermierul.