Paul Beldi Ladislau, probabil ultimul conte în viață din Sălaj

Paul Beldi Ladislau este probabil ultimul conte în viață din Sălaj. Retras din viața publică, urmașul familiei nobiliare Beldi locuiește în orașul Cehu Silvaniei, este autorul a 16 volume și a unui scenariu de film intitulat „Povara blazonului”, o lucrare după romanul „Copiii baronului Jozsef”, carte scrisă de același autor. Paul s-a născut în Vișeu de Sus, localitate în care părinții săi au fost strămutați. A muncit la CFR ca impiegat de mișcare, a urmat cursurile Institutului Agronomic din Cluj, iar după vârsta de 50 de ani a terminat și jurnalismul pe care l-a și practicat câțiva ani.

Am aflat de povestea contelui sălăjean de la Daniel Mureșan, directorul cotidianului „Magazin Sălăjean”. Inițial am crezut că este o glumă. L-am găsit relativ ușor pe cel despre care aflasem că deține un titlu nobiliar. L-am sunat și a acceptat să mă primească, să stăm de vorbă. Vizibil emoționat, am pornit spre Cehu Silvaniei. Am ajuns la poarta lui Paul Beldi, dar ce să vezi? Dincolo de ea nu era un conac, un castel, ci o casă modestă, simplă, frumoasă și bine îngrijită, o gospodărie cu animale, cu grădină, cu lemne și saci plini de cucuruzi. Primul lucru care m-a făcut să tresar a fost privirea interlocutorului, o privire adâncă, pătrunzătoare, de parcă trece prin tine. Părea privirea unui om sever. Ne-am salutat și m-a poftit în curte. M-a avertizat că s-ar putea să fiu luat în primire de Toby și Jessie, doi câini de talie mică, jucăuși și prietenoși, dar gălăgioși. Încă de la primii pași în curte mi-am dat seama că acolo locuiește un om gospodar, simplu, ce conte, care conte? Aici se muncește, se taie lemne, ce crapă butuci pentru iarnă, în stânga erau niște saci plini de cucuruzi. Am intrat, iar Paul m-a poftit pe o mică terasă. Ne-am așezat la o masă pe care era un bol plin cu pere. De îndată a venit și cafeaua proaspătă în două cești fumurii. Zahărul era pregătit într-o cutiuță metalică ce m-a trimis rapid cu gândul la viața din vremuri apuse, la castel, la conac, la familii nobiliare. Paul zâmbește, e frig, dar prefer să stăm afară. Pornesc reportofonul, contele se luminează, iar restul e povestea pe care vă invit s-o descoperiți aici, o poveste despre un conte, despre trecut, dar și despre simplitatea unui Om.

Reporter: Chiar sunteți conte?

Paul Beldi Ladislau: Tata s-a născut conte, el a fost un conte adevărat, iar eu am moștenit acest titlu nobiliar. Băieții sunt cei care duc mai departe acest titlu. Da, sunt contele Paul Beldi Ladislau.

Rep.: Cine sunteți, mai concret?

P.B.L.: Este o întrebare simplă, dar foarte grea. Am un actor foarte simpatic, Amza Pelea. Vreau să-l parafrazez. El a spus odată că <Eu nu am cerut vreodată să mă nasc român, eu am avut acest noroc>. E frumos, foarte frumos ce a spus. Iată că nici eu n-am cerut să mă nasc conte. Am avut noroc. Doar că nu a fost acel noroc pe care îl știm cu toții. Copil fiind, am fost de multe ori jignit de colegi, de prietenii care au aflat obârșia mea. Bietul tata, el a suferit foarte mult.

Rep.: Sunteți urmașul unei familii nobiliare…

P.B.L.: Da, sunt urmașul familiei Beldi. Apare prin Lexicon pe la o mie trei sute și ceva. Dacă ai făcut un anumit serviciu pentru rege, acesta te înnobila. Titlul de conte a fost obținut mai târziu de înaintașii mei, prin 1770 parcă, de un anume Beldi Gergely. Titlul de conte s-a dus pe această linie, cu blazon, cum era pe vremea aceea. Aveau blazon, iar pe timp de război sigur că erau războinici. Este un afront adus baronilor vechi atunci când spui <baron local>. În trecut, baronii adevărați își conduceau cetatea, domeniile, iar în timpul războiului erau în fruntea armatei. Ei erau în fruntea oștirii, nu o mânau din spate, iar dacă mureau era o cinste pentru că mureau în război. Acasă le rămâneau copiii, familia. Copiii le duceau titlul mai departe. Asta era lumea veche. Mama îmi povestea mai multe, tata era mai reținut, nu prea îmi povestea. Tata a căzut în România, a fost trimis pe frontul rusesc și a dezertat, iar apoi a trecut aici, în Ardealul de Nord. Aici, în Cehu Silvaniei a avut un domeniu, la cetate. L-a moștenit de la un baron care a avut un fiu. Copilul a murit pe când avea cinci ani. Așa a moștenit tatăl meu acest domeniu. Aici s-a gospodărit în timpul războiului, aici a cunoscut-o pe mama și aici s-au căsătorit.

Rep.: În copilăria dumneavoastră se știa că sunteți conte?

P.B.L.: S-a aflat! Eu nu m-am lăudat niciodată cu asta, nu am spus nimănui. Îmi amintesc de un profesor de chimie care a aflat cine sunt și de unde mă trag, din ce familie. Imaginați-vă, ce poate să știe un copil de 13 ani despre titluri nobiliare, despre familii nobiliare? Profesorul de chimie m-a scos la tablă și n-am știut lecția. Profesorul a spus ironic în fața clasei: <Nici nu știți pe cine aveți în fața voastră! Este un pui de conte care a exploatat oameni!> Tare m-am supărat. M-am dus acasă și i-am spus tatălui meu. Tata m-a liniștit și mi-a explicat că nu chimia este cea mai importantă în viață. În armată am pățit la fel. Fără să mă laud, fără să spun, ei au aflat. M-au chemat, m-au luat la întrebări despre terenuri, despre moșii. Le-am explicat că nu am, că nu știu despre așa ceva. Le-am explicat că m-am născut în 1955, iar tata era contabil. Tare mult mi-am dorit să devin profesor de sport. Am dat examen de două ori la facultate. Era foarte mare concurența. N-am intrat la facultate. Așa am ajuns să fac o școală de impiegat de mișcare. Am muncit la CFR, între Zalău și Jibou. Am crezut că de aici mă voi pensiona și totul va fi bine. N-a fost așa pentru că și aici m-a urmărit obârșia mea. La gară era bine, aveam salariu mare, eram impiegați tineri, meseria era frumoasă. Într-o seară am dus o carte cu Lenin, un volum pe care l-am găsit. Șeful de gară a început discuțiile cu mine, vorbeam despre comunism, despre politică etc. Nu a trecut mult timp și mi-a cerut să mă înscriu în PCR, că o să am avantaje, beneficii. Cum să-i spun eu cine sunt, ce obârșie am? Dacă le spuneam cine sunt, nu cred că mă mai primeau niciodată. Se tot țineau de mine, mă îndemnau să mă înscriu, să completez cererea. Mă scuzam și le spuneam că trebuie să-l mai citesc pe Lenin, să mai studiez. Mama m-a atenționat, nu voia să mă înscriu în partid și îmi spunea că se va răsuci tata în mormânt. Numai că atunci când am ajuns din nou la serviciu m-a întrebat: <Mă, tot am vrut eu să te întreb. La Jibou a fost un baron, Beldi se numea. Beldi Kalman era. Ți-a fost ceva rudă? > I-am explicat că nu a fost baron, a fost conte și Beldi Kalman a fost bunicul meu. Șeful de gară a rămas cu gura deschisă, cu ochii mari. Atunci a început prsecuția mea. M-au persecutat și n-am mai rezistat. Mi-am cumpărat trening și m-am apucat din nou de antrenamente, voiam să dau din nou admitere la sport. Nu puteai părăsi CFR-ul decât prin admiterea la o școală. CFR îți dădea haine, te școlariza. Cinci ani nu puteai pleca de acolo. Se putea doar dacă te duceai la o școală superioară, așa nu trebuia să plătești CFR-ului nici banii pentru pregătire, pentru haine, școlarizarea. Fratele meu m-a convins să dau admitere la agronomie. Am învățat și am intrat la Facultatea de Zootehnie și Medicină Veterinară, Secția Zootehnie. Aici s-au cam încheiat problemele mele.

Rep.: Toată lumea se așteaptă ca un conte să fie bogat, să aibă conace, castel, mii de hectare, păduri.

P.B.L.: Da, vă propun să le vedeți, toate sunt ruine. Tata a avut și aici un conac, în Cehu Silvaniei. Toate sunt ruine. Unele au devenit sedii de cooperative agricole, cel din Cehu Silvaniei a fost sediu de I.G.O, iar unitatea l-a vândut.

Rep.: Nu le-ați recuperat prin instanță?

P.B.L.: Cine să le recupereze? Sunt bani pierduți! Nu pot să fiu mincinos, da, am recuperat castelul de la Jibou, clădirea unde a funcționat spitalul de bolnavi psihic. Acolo s-a născut tata și acolo au fost bunicii mei. În 1946 a murit bunicul meu, iar în castel a rămas bunica mea. De aici au fost ridicați și duși la Târgu-Mureș. O singură dată am văzut-o pe bunica. Era din familia Wesseleny. Pe acest castel l-am recuperat, doar că aveam nevoie de un miliard de lei doar pentru intabulare. Suntem cinci frați, trei băieți și două fete. Am lăsat castelul, l-am vândut statului.

Rep.: Sunteți un altfel de conte, unul care cultivă pământul, care crește singur animale. Aveți o viață simplă.

P.B.L.: Da, acum, la bătrânețe, îmi place. Îmi pare rău că nu mai am puterea pe care am avut-o în tinerețe. Am citit foarte multe cărți, am avut o bibliotecă mare, iar după Revoluție m-am apucat și eu să scriu. Am trimis materiale și pe la ziare, la reviste, am devenit corespondent. Așa am ajuns să urmez și cursurile unei facultăți de jurnalism. Am început această facultate pe la 51 de ani și am terminat-o la 54. Am urmat cursuri la zi. A fost o experiență foarte plăcută, am învățat alături de tineri.

Rep.: Ce pasiuni are un conte?

P.B.L.: Am făcut mult sport, îmi plac foarte mult animalele.

Rep.: Dumneavoastră nu ați apucat să trăiți la castel…

P.B.L.: Nu, nici vorbă. Eu m-am născut la Vișeu de Sus, acolo erau părinții mei deportați, cu domiciliul forțat. La Cehu Silvaniei m-am stabilit după pensionare. Aici nu este casa părintească, am cumpărat această gospodărie. Casa părintească era în zona centrală a orașului, dar a fost dărâmată. Acum este o bancă acolo.

Rep.: S-ar putea să fiți ultimul conte în viață din Sălaj…

P.B.L.: Da, s-ar putea să fie așa, nu cunosc să mai fie cineva.

Rep.: Ce vă doriți la această vârstă?

P.B.L.: Sănătate, atât!

Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră fericirea?

P.B.L.: Grea întrebare! Nu știu… Fericirea este relativă. Nu sunt pretențios, de la viață nu mai aștept nimic, doar sănătate, să am putere, să nu fiu povara nimănui, să pot avea grijă de trupul meu. Îmi mai doresc o amintire deosebită și o moarte frumoasă.