Mai există oare sălăjeni care nu depind de magazin, de mașini, de televizor și facebook? Greu de crezut, dar mai există. Nelu Mangău este un astfel de sălăjean și vă invit să-l descoperiți aici, într-o poveste.
Sunt cu nervii întinși la maxim. Stau în trafic de minute bune. Cred că pariul cu fluidizarea traficului este pierdut peste tot. De ce? Pentru că am devenit dependenți, chiar obsedați de mașini. Mai că îmi vine să cer primăriei să amenajeze niște rampe de acces auto până în sălile de clasă, acolo, lângă doamna să poți parca ditamai limuzina ta, să ți-o vadă lumea, să te afișezi cu ea, să te simți bine. Mare brânză, eu rămân cu nervii, iar tu cu limuzina. Așa e lumea, așa sunt eu. Scap de trafic, îmi las copilul la școală și pornesc spre Nelu Mangău, omul pe care îl știu de mulți ani, dar pe care îl văd rar. Nu l-am mai vizitat de anul trecut. Am povestit de multe ori la telefon. Nu era speriat de găinațul ăsta de pandemie. Am vorbit cu Nelu Mangău și pe vremea când făina albă și drojdia au ajuns o raritate, pe vremea când lumea era nebună, voia să cumpere pâine, făină, drojdie de parcă pita era salvarea. Atunci mi-a spus Nelu Mangău că lumea a luat-o razna și că el e liniștit. „Domnule reporter, eu nu depind de magazin, de piață. Am acasă tot ce îmi trăbă. Cumpăr numai sare, zahăr și chibrituri, atât! Pe celelalte, trebuincioase, le am acasă, la mine în gospodărie, hai să vă arăt”, îmi spunea Nelu Mangău. A trecut aproape un an și abia acum a venit momentul să îl revăd. E noiembrie și e o zi posomorâtă. Pornesc spre Fildu de Sus, acolo, lângă pădure, acolo unde casele păstrează aerul parfumat al dimineților cețoase, unde mai miroase a bălegar, unde bivolii ies la păscut, unde lumea se salută pe uliță, iar laptele proaspăt mai umple încă blidul pentru mâțele de lângă fitieu. Drumul mi s-a părut mai lung ca niciodată, eram fără vlagă și era și tare dimineață. Am băut o cafea tare, fără zahăr. Așa îmi place! Degeaba, nu m-a trezit, somnul nu voia să plece de lângă mine deși era trecut de 7 dimineața. Am ajuns la Zimbor, trec și de Cuzăplac, iar ceața e tot mai deasa. E fain, nu vezi nimic. Ai impresia că te duci spre necunoscut. Uneori e nevoie de senzația asta, mai scapi de agitație, te rupi de lumea în care omul e sclavul mașinilor și a falsei bunăstări.
Ciurda și privirea unui animal
Ajung în Fildu de Jos, virez la dreapta și încep să urc. Case vechi de o parte și alta a drumului transformă locul într-un colț de lume ce pare uitat de vremuri, chiar și de oameni. Noroc cu instalațiile de iluminat de pe poduri care strică peisajul. Sunt multe case goale, pustii. Sunt rare cele unde fumul iese pe horn. Sunt grădini cu mere neculese, uitate. Îmi dau seama că îmi este foame. Ce bune par merele neculese… Păcat, nu mai are cine să le culeagă. Miroase a pustietate. Mașina mănâncă drumul, intru în Fildu de Sus, trec pe lângă biserică și mă opresc în deal. Îmi amintesc, aici, pe stânga, locuiește Nelu Mangău. Parchez mașina lângă șanț și cobor. Văd doi ochi care mă privesc, mă fixează, iar un muget gros, ferm, mă trezește și îmi dă fiori. Pe tanti de lângă drum o pufnește râsul. Nu, eu nu râd. Un ditamai bivolul se uită lung la mine. Rămâne nemișcat, privirea lui e tot la mine. Fu…i, îmi zic! Ăsta vrea să mă împungă. Îmi aduc aminte de bivolii bunicilor mei, de Mura, de Borișca, de laptele cel bun, de smântâna grasă care ajungea în cea mai bună topală pe pui din lume, în Lupoaia, la bunicii mei. Ce amintiri, bătrânii nu mai sunt. Un alt muget mă face să îmi revin. Apar alți bivoli, sunt mai mulți. Mă calmez, tanti de lângă drum râde în continuare și îmi spune că sunt animale blânde, că nu împung. Naiba știe, eu aveam impresia că toți se uită la mine. Trece ciurda, vine și ciurdarul, e acoperit cu o veche folie de plastic, așa se protejează de ploaia măruntă ce cade fără întrerupere. Bivolii mugesc și merg încet la pășunat. Îi așteaptă resturi de tulheni și ceva iarbă. Îl salut pe ciurdar. E prea grăbit, fluieră, strigă la animale, iar un câine fleoșcăit îl urmează atent. Ciurda se îndepărtează, răsuflu ușurat.
Ce este fericirea?
Sunt la poarta lui Nelu Mangău. E mare, simplă și e din lemn. Intru, dau bună ziua. Soția lui Nelu Mangău mă salută și îmi face semn să intru în micul atelier. Deschid ușa, iar în dreapta îl văd pe sălăjean. Meșterea la o bucată de lemn. Îl salut. E așezat pe un scaun, lângă o masă plină cu scule de cioplit. Sunt tot felul de cuțite, daltă, liniar, creion de tâmplar, bucăți de lemn și câteva sticle. Lemnul prinde formă în acele sticle ce urmează să fie umplute cu pălincă. Ne dăm mâna și începem să vorbim. E bucuros de revedere. Întotdeauna ne-am înțeles bine. Poartă un brâu lat, din piele, îi ajută spatele, e bun mai ales acolo unde munca e grea. Bărbatul continuă să meșterească. E atent, munca e migăloasă. Sunt fascinat de răbdarea cu care introduce în acele sticle bucățile de lemn sculptat. Cu niște pensete lungi, bucățile sunt lipite între ele și formează tot felul de simboluri românești. Sunt frumoase. Îl întreb de sănătate, de viață. „Suntem bine, Doamne, îți mulțumesc. Ia, amu am muls vacile, am dat drumul la bivoli în ciurdă, am dat la porci, la găini și m-am apucat de lucru. Asta facem în fiecare zi”, îmi spune Nelu Mangău. E rece în atelier.
Nelu poartă o bluză neagră, are pieptar, pantaloni închiși la culoare, iar pe cap are pălărie. Mă bucur să-l văd că e bine, sănătos. Munca îl ține în formă. Îmi spune că e fericit, că fericirea lui e atunci când este înconjurat de oameni buni. „Pentru mine, fericirea e atunci când am în apropiere oameni buni, de omenie. E mai greu acum, lumea s-o cam stricat, vedeți ce se întâmplă. Numai că nu prea ies eu. Aici am tot ce îmi trebuie. Nu mă duc nici la magazin. Merem numai după zahăr, sare sau chibrituri. Pe celelalte le am aici, în ogradă. Am vaci, porci, păsări, ouă, carne, fructe, legume. Am strâns prune, mere, facem pălincă, avem dulceață, compot, avem și clisă în podul casei, cârnat, lapte, brânză și smântână. Ce-mi lipsește? Nimic, domnule reporter, nimic. Cel ce muncește are de toate, are destul. Muncim mult mai ales vara. Avem nevoie de fân la animale, de mălai, punem cartofi, floare de soare. Lucrăm de dimineața până seara. Așa e viața, așa suntem și noi. Vine iarna, tăiem porcu, poate chiar doi. Facem cârnați, punem slănina la afumat. Așa avem tot anul care vine cele trebuincioase. Nu depindem de magazin, de ce-i acolo, pe raft”, îmi povestește Nelu Mangău.
Puntea peste vale
Ieșim în curte. Nelu Mangău are tractor. Îmi spune că îl ajută mult, muncește mai ușor și mai mult. Îmi aduc aminte că nu pot sta, că trebuie să plec. I-am promis lui Daniel că mă duc pe la redacție. Gazda îmi spune să mai stau. Îmi arată curtea. E frumoasă, are toate cele trebuincioase, inclusiv covată din răchită. Aici l-a primit pe Nicolae, pe el, pe nepotul regelui. L-a îmbiat cu clisă, pită, cu pălincă și cârnat. S-au bucurat împreună de simplitate, de un strop din viața de la țară. I-a primit aici și pe mulți alții, i-a omenit, s-au fotografiat și au plecat. Nelu e bucuros de vizite, de oameni buni. Îmi spune să nu plec, să mai stau. Vrea să îmi ofere niște lapte proaspăt de bivoliță. Îl refuz. Îmi spune că se supără. Accept. Mă și gândesc la o porție de mămăligă cu lapte de bivoliță. Ce gust, domnule, ce senzații!
Îi mulțumesc lui Nelu Mangău pentru amabilitate, pentru că și-a făcut timp să stea de vorbă cu mine. Mă atenționează să nu fiu trist și îmi spune că și pandemia asta va trece, că oamenii au trecut prin mult mai multe perioade grele. Crede că toate au rolul lor, iar noi trebuie să învățăm din ele. Cât învățăm? Numai de noi depinde. Cu sticla de lapte sub braț și energizat de aerul rece, pornesc spre poartă. Îl salut pe Nelu Mangău, ne strângem mâna și intru în mașină. Pornesc și las în urmă satul de pe deal. Mă duc încet, nu vreau să plec din acest colț de Sălaj. Să tot stau aici, să mă calmez, să uit de agitația din orașul meu, de mașini, de mirosul de eșapament și ulei ars. Râd, prefer mirosul de balegă și de sat. Păcat, prin sate nu prea mai miroase a balegă. Miroase a pustiu, nu mai sunt nici oameni, nici animale. Toți vor la oraș, vor Passat și Mercedes în fața școlii și în curtea casei. Nu-i învinovățesc, asta e viața, astea sunt timpurile, aceștia suntem noi, oamenii. Opresc mașina lângă vale, văd o punte și o admir. E puntea care leagă două lumi. Una în care liniștea domnește, ceața acoperă totul și focul arde în sobă, iar cealaltă e zgomot, e agitație, e nimic. Stau ca un prost și privesc lung la puntea veche. Îmi vine să nu mai plec, dar îmi sună telefonul. E un idiot care mă agită săptămânal, vrea să-i reclame pe toți, pe popi, pe profesori, pe polițiști, dar nu vrea să-și asume nimic, vrea ca alții să se mânjească de rahat. Îl resping, îi blochez și numărul de telefon. Sunt sătul de cei care vor să arunce cu c…at, dar nu au sânge în instalație, nu-și asumă. Așa e lumea, așa e vremea, așa suntem și noi. Pornesc spre casă, gata, s-a terminat călătoria în liniște, în simplitate. Voi, ce mai faceți, tot pe facebook?
Ar trebui sa te apuci de scris, pe bune…
Un articol bun, simplu. Felicitări.
Dureros, cine ar avea rabdare sa citeasca tot articolul? O informație de doua rânduri care iti e livrata in 4 pagini. Obositor scrii omule, obositor de îmbârligat.
Daca ai citit numa almanahe, e greu pt tine Mardare 🃏
Almanahe „e” articolele lui nenea asta pseudoziarist. El pune stafide in varza murata sa fie acolo de toate. O fi asa reteta la lupoaia, dar ziaristica nu e shaorma. De toate nu inseamna mai bun. In afara de data cand ii expira itp-ul omul a insirat absolut toate informațiile inutile in articol.
Nu e articol, e reportaj. Dar e greu pt tine care ai citit almanahele Scanteia la Stefan Gheorghiu .
La Stefan Gheorghiu nu erea reportaje si nici la Scanteia?. Erea, bei prostutule, si erea chiar foarte bine scrise. A, ca nu erea temele pe plaku lu clasa muncitoare, da tehnic erea scrise bine. Erted?! Ia sa nu mai dea toti prosti in comunism! Sa dea numa prostii care e mai putin prosti ca aia.
Frumos, Razvan Pop, frumos articol! Am citit cu mare rabdare, impresionat si nostalgic dupa acele vremuri cu oamenii autohtoni de la tara. Mi s-a facut pofta de mamaliga cu lapte de bivolita, de placinta calda cu branza, de slanina din podul casei…Pe de alta parte, mai trebuie scosi in evidenta si acesti oameni adevarati, ca Nelu Mandau, care din fericire mai sunt in aceasta tara napastuita.
Mardare si Antonim (asa scrie) vor sa vada articole cu Ciunt cel Laudaros, despre cinema Scala in perspectiva, despre orasul Zalau, cu drumuri proaste, ultimul municipiu din Ardeal etc.