Bunica din Chinteni? Da, despre ea vă scriu astăzi, despre omul cu o inimă mare chiar și în aceste vremuri tulburi pe care le trăim. Ați auzit de ea, o vedeți în nenumărate apariții video, în materialele lui Mircea Bravo. O urmăresc de ani de zile, o îndrăgesc, îi ador vorba, privirea. Mă duce cu gândul la bunica. Numai că bunica mea nu mai e de multă vreme.
Pe „Bunica din Chinteni” am întâlnit-o întâmplător. M-am trezit cu noaptea în cap să mă duc la Cluj. Aveam de rezolvat o problemă în județul vecin. Am pornit pe la 5, să fiu sigur că ajung pe 8. Știam că în Baciu e aglomerat. N-a fost aglomerație, dar a fost o spurcată de ceață ce mi-a dat fiori, m-a făcut să înjur, dar degeaba. Nu te poți pune cu natura. Am ajuns mult mai devreme. Mi-am rezolvat problemele și m-am urcat în mașină. Nevastă-mea îmi atrage atenția că trebuie să ne vizităm o rudenie. M-am conformat, normal. N-am mai ieșit prin Baciu, am luat-o pe drumul despre care eu credeam că ne duce la Dragu, spre Hida. Am ajuns în Chinteni. Ce comună, frate! E plin de case noi, duplex, rezidențe, știți povestea. Mă duc încet, apăsat, vreau să văd, să admir, să văd cum s-au descurcat oamenii ăștia. În timp ce beleam ochii spre ditamai căsoaiele, nevastă-mea strigă: Băh, stai, uite-o pe bunica din Chinteni! Frânez instinctiv, dar decid rapid să merg mai departe. Ce bunică din Chinteni, ce vrei, lasă, mergem acasă! Încep reproșurile, evident. Opresc rapid și decid că este timpul să fac o „românească”, rotesc tare de volan și întorc mașina printr-un loc nu tocmai sigur. Aveam vizibilitate și am profitat de ea și de drumul liber. Știu, am greșit! Iertare, nu mai fac! Tanti Lenuța era undeva, pe partea stângă a drumului. Opresc exact în fața primăriei. Ce bine, aici sunt locuri de parcare. Îmi pun Dacia pe locul de parcare. Abia la întoarcere am văzut că am parcat pe locul primarului. Dumnezeu să-i dea sănătate. I-am ocupat locul, eu, ăla din Sălaj. Ne apropiem. Tanti Lenuța era lângă o poartă, stătea la povești cu o vecină. Bunicuța purta batic negru și o vestă maronie. Îi dăm bună ziua. Măi, nu știu de ce, dar aveam emoții. Simțeam că mă fixează cu privirea. Are niște ochi mari, pătrunzători. Îi spunem cine suntem, că vrem doar să o salutăm. Ochii femeii se luminează și începem să povestim. Și povestim. „No, zua bună! De unde sunteți? Din Zălau? Și io am neamuri la voi, am fost acolo când s-o sfințât beserica. Stăi, mai am neamuri în Sălaj, doră îi mnică lumea, măi omule”, îmi spune tanti Lenuța. Soția vrea să o îmbrățișeze. Stai, reguli, norme sanitare. Îi spunem că suntem vaccinați, că suntem trecuți prin boală, purtăm și mască. Femeia râde. „S-o mânce franțu’ boală”, rostește răspicat tanti Lenuța. Îi spun că o admir, că urmăresc filmulețele lui Mircea Bravo, acolo unde apare ea. Îi explic că am zile în care muncesc ca un nebun, în care sunt nervos, ursuz și obosit, iar glumele dumneaei îmi aduc zâmbetul pe buze, mă fac să îmi revin, să mă bucur de simplitate, de viață, ce mai. Femeia mă privește, mă ascultă, iar deodată se încruntă. M-am temut în acel moment, îmi era teamă să nu fi spus ceva. Bunica din Chinteni are lacrimi la ochi. Îmi povestește că cei mai mulți oameni o cunosc doar așa, glumeață, dar puțini sunt cei care știu ce este în inima sa. Îmi cobor privirea. Nu mai zic nimic. „O fost greu anu’ aista. S-o dus și Sandu. Asta tare m-a necăjit. Am avut o viață bună, ne-am aflat bine laolaltă”, îmi șoptește femeia. Oameni buni, n-am mai avut putere să îi spun ceva. Am tăcut.
„Măh, pruncule, în satul vost am neamuri”
Privirea femeii se înseninează, se șterge la ochi și reluăm discuțiile. Îi spun de satul bunicilor mei, unde mi-am petrecut vacanțele de vară, pe deal, la pruni, în grădina de lângă biserică. „Măh, pruncule, în satul vost am neamuri. No, vezi? Lumea îi tare mică, pruncule”, îmi spune râzând tanti Lenuța. Râdem, glumim, îmi povestește că e greu, dar nu imposibil. Îmi vorbește despre viață, despre greutăți, dar și despre bucurii, despre faptul că ar trebui să ne bucurăm mai mult de puțin, de simplitate, să fim oameni și să nu uităm că totul este trecător, chiar și viața omului. Nu mă satur s-o ascult. Emană energie, echilibru și respect. E dreaptă, impunătoare, iar vorba-i pare vorbă! Gata, e timpul să plecăm, să ne vedem de drum. Îi mulțumim că a stat de vorbă cu noi, că ne-a umplut inimile cu bucurie. Ne avertizează că e musai să trecem pe la dânsa când mai venim spre Cluj. Îi promitem. O salutăm și pornim spre casă. Măi, eram tare încântat, buimăcit. Mi-am dat seama după câțiva kilometri că am uitat să îi fac o fotografie. Nu-i nimic, îmi zic în gând. Vor mai veni asemenea momente. Mergem liniștiți spre casă. Uităm de indicații și indicatoare și o luăm pe alt drum. Numai spre Dragu n-am ajuns noi, ci la naiba în praznic, pe un vârf de deal. Ne-am bucurat de priveliște și am coborât. În câteva minute eram pe drumul principal, spre Zalău. Eram din nou pe plaiuri sălăjene. Nu mai conta nimic. Eram obosit, dar plin de energie. Sunt fericit, m-am întors cu o nouă lecție de viață.
D-le Razvan Pop………..am citit cu multa placere articolul despre bunica din Chinteni. Si eu o urmaresc pe bunica de cativa ani incoace , o ascult cu mare respect.