Claudiu Pop, zălăuanul pe care vederea slabă nu l-a împiedicat să devină jurnalist și maseur pentru sportivi de talie internațională

Are deficiențe de vedere, este om de radio, a studiat jurnalismul, a fost decorat de președintele României și a fost preparator fizic și maseur la echipe de top din voleiul românesc. Pe Claudiu Pop, căci despre el este vorba, l-am întâlnit cu ocazia unui eveniment organizat de Filiala Sălaj a Asociației Nevăzătorilor din România. Chipul său îmi părea cunoscut. Mi-am adus aminte că l-am văzut pe niște calendare sportive. Cu o voce blândă, clară, Claudiu mi-a povestit despre istoria Zilei Internaționale a Nevăzătorilor. Simțeam că vreau mai mult. L-am rugat să îmi povestească despre activitatea sa. Claudiu a acceptat, iar eu vă prezint o parte din povestea sa pe care o găsesc fascinantă. Chiar cred că povestea sa poate fi o lecție de viață pentru noi.

Reporter: Cine este de fapt Claudiu Pop?

Claudiu Pop: Povestea mea e simplă. Am crescut în Zalău și am fost școlit la  o școală pentru persoane cu deficiențe de vedere. Există două categorii: nevăzători și slab văzători. Eu am fost la slab văzători. Am ajuns asistent medical specializat pe masaj și fizioterapie, iar asta se întâmpla în anul 1992. Dintotdeauna mi-am dorit să lucrez cu sportivi și pentru asta m-am pregătit. Șansa mi-a surâs în 1995, an când am primit o ofertă de la echipa care atunci își dorea să facă performanță. Este vorba despre Elcond Zalău. A fost o conjuctură favorabilă, cred eu, pentru că echipa a ieșit campioană. M-am străduit să muncesc cât mai bine cu putință. Având câțiva jucători de la Zalău convocați la lotul național și pentru că au schimbat în ultimii ani mai mulți maseuri, antrenorul din acel moment i-a întrebat pe jucători despre mine, dacă sunt mulțumiți de modul în care eu îmi fac treaba. Băieții s-au declarat mulțumiți, i-au spus antrenorului că sunt foarte muncitor. Eram în probă pentru o lună, iar în a treia săptămână a venit antrenorul și mi-a spus că federația mi-a pregătit un contract pe doi ani. Vă dați seama, era visul oricărui om simplu venit din Zalău să reprezinte România. Cei doi ani s-au transformat în opt. După 14 ani de muncă în domeniul sportiv m-am retras și am luat-o pe alt drum. Există un secret, să știți, și l-am spus tuturor. Acest secret este perseverența.

Rep.: Cât de important este un maseur, un preparator, la o echipă sportivă?

C.P.: În urmă cu zece ani, un fost mare sportiv, un mare voleibalist al Zalăului, domnul Aurel Vlaicu, cel care mi-a fost coleg de echipă ca jucător, dar și în calitate de antrenor, a declarat într-un interviu și îl citez: <Am avut o carieră lungă. Asta se datorează foarte mult și faptului că nu mi-am neglijat niciodată recuperarea și pot să-I mulțumesc celui care a fost ani de zile lângă mine, lui Claudiu Pop. El m-a îngrijit.> Activitatea unui preparator fizic, a unui fizioterapeut, a unui maseur, nu este foarte vizibilă, dar în special atunci când se acumulează multă oboseală de la prea mult antrenament, activitatea sa este extrem de importantă. Este important să poți face un sportiv capabil să joace după o zi, două sau trei de efort. Toate acestea țin de profesionalism.

Rep.: Cu ce echipe ați lucrat de-a lungul timpului?

C. P.: Am lucrat cu cele din Zalău, Elcond și Remat, dar am avut și un contract cu echipa care era campioană la vremea respectivă, Deltacons Tulcea. Trei ani am fost plecat la Tulcea. Acolo mi-au oferit salariu, casă, masă, tot ce mi-am dorit. Cu echipa din Tulcea am obținut cea mai importantă realizare la nivel de cluburi, după Revoluție, am luat medalia de argint în Final Four, iar rușii au luat medalia de aur. Activitatea mea a fost extrem de complexă. Am început ca maseur, omul care se duce cu mâna. Apoi, unii dintre ei au jucat în străinătate și erau obișnuiți cu programe de recuperare, masaj, cu oameni care se pricepeau la toate. Eu am fost genul de asistent medical care făceam aproape totul pe această linie și m-am pregătit pentru asta. Am fost omul bun la toate. La un maseur care lucrează în viața sportivă, capacitatea de efort trebuie să fie foarte mare. La lotul național aveam de a face cu sportivi a căror înălțime începea de la 1,90 metri și ajungea la 2,10 metri. Eram singurul maseur la 20 de oameni, iar cel mai mic sportiv avea 1,90 metri. Acolo nu ai voie să obosești. Mai era un lucru care pe mine mă făcea special. Eram printre puținii capabili să fac masaj în saună. Efectul masajului în saună este extraordinar de benefic pentru sportiv.

Rep.: Mi-ați povestit despre o distincție….

C.P.: Da. Cu echipele pentru care am muncit, am obținut rezultate deosebite. Au fost șase titluri de campioni naționali, cred că două de vicecampioni, iar pe restul nu le-am mai ținut minte. În anul 2004, după obținerea medaliei de argint, un rezultat internațional, unii dintre noi au fost propuși pentru distincția <Meritul sportiv>. E o decorație de care poți beneficia în urma rezultatelor obținute în ultimii ani de activitate. Am primit <Meritul sportiv, Clasa a II-a>, iar președintele României de atunci ne-a înmânat această medalie.

Rep.: Dar deficiența de vedere?

C. P.: Deficiența de vedere mi-a fost descoperită pe vremea când eram în clasa I. Nu vedeam la tablă. Atunci suportai mai greu aceste lucruri pentru că nu erau atât de mulți copii cu ochelari. Cred că eram singurul ochelarist, iar colegii au făcut o pasiune din a-mi sparge ochelarii. N-am știut decât târziu de problema mea, iar miopia s-a agravat în timp. Atunci nu știam că există școli speciale pentru cei cu deficiențe de vedere. Cu cât te duci mai devreme, cu atât este mai bine, iar asta în eventualitatea în care problema de vedere se agravează. Am aflat abia prin clasa a 8-a că există școli speciale. Miopia mea a tot crescut. Văd aproape, dar nu văd departe. Până acum patru ani, dacă îmi dădeam jos ochelarii, nu puteam nici să-ți disting fața. Cu ochelarii vedeam în sensul că nu mă loveam de oameni, pe stradă. Am aflat de o clinică din Satu Mare, o clinică ce opera miopia, și chiar aveau o reducere de 50 la sută. M-am dus la un control și medical mi-a spus că am o șansă să fiu operat. Operația mea poate fi văzută pe youtube. De atunci, eu pot citi de aproape, fără ochelari. Pentru mine a fost ceva de domeniul miracolului.

Rep.: Ce faceți în prezent?

C.P.: La 36 de ani am simțit eu că am avut o întâlnire cu Dumnezeu, o revelație. Acum sunt om de radio la un post creștin.  Sigur, am rămas la meseria de maseur că pun o pâine pe masa familiei mele, iar munca mea la radio este una voluntară. În momentul în care am avut întâlnirea cu Dumnezeu, am spus că vreau Să-i ofer o parte din timpul meu. Până atunci am muncit doar pentru mine, pentru familie. M-am hotărât să-i dedic lui Dumnezeu o parte din timpul meu. În momentul respectiv eram student la jurnalism. Ce puteam face? Am aflat că în Zalău există un radio, un post creștin. M-am dus și l-am abordat pe directorul de acolo. I-am spus ce mi s-a întâmplat și ce vreau să fac. Am fost la o probă de sunet, iar după cinci minute mi-a pus un braț de reviste în brațe pentru a face o emisiune. Asta s-a întâmplat acum 13 ani. Și încă sunt om de radio.

Rep.: Ce înseamnă Dumnezeu pentru dumneavoastră?

C.P.: Eu sunt orfan de tată de la vârsta de 4 ani. Am resimțit lipsa tatălui inclusiv după ce eu am ajuns tată. Mi-am dat seama cât de mult a lipsit din viața mea o prezență masculină matură, ideea de protecție, un sfătuitor, un protector. Am tânjit mult și aveam o oarecare invidie dureroasă pe cei pe care îi vedeam că aveau o relație apropiată, frumoasă, cu tatăl lor. Pentru mine, Dumnezeu este exact cum a spus Isus, este tatăl meu, este ființa cu care mă sfătuiesc, pe care nu vreau să o supăr și lângă care vreau să stau în fiecare zi.

Rep.: Am uitat să vă întreb ceva. Trecerea este bruscă de la un subiect la altul. Am văzut că aveți niște mâini care par foarte puternice, o statură atletică.

C. P.: Eu trăind într-un mediu sportiv, sigur că mă antrenam cu jucătorii, mă mai pregăteam cu ei, dar în ritmul meu. Mâinile, ceea ce vedeți dumneavoastră, asta datorez muncii mele. I-am explicat oricărui tânăr maseur. Experimentat ești doar după ani de muncă, după ce mâna nu mai obosește atât de tare, după ce sensibilitatea crește. Eu mi-am văzut evoluția în ani. La început lucrezi după tipar, după manual, iar apoi, după câțiva ani, mâna ta îți spune ceea ce trebuie să faci, unde trebuie să faci. Se spune că un maseur are ochiul în palmă.