Masca & racla. Un editorial la cerere

Daniel Săuca

Un prieten m-a bătut la cap să scriu un editorial despre o știre care ar fi făcut vâlvă. Știrea, aici pe scurt, zice cam așa: „O româncă venită din Italia în pelerinaj la Iași, la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost filmată în timp ce atinge un mănunchi de măști de racla sărutată de zeci de mii de oameni. Femeia este originară din Bistrița-Năsăud, dar de 20 de ani locuiește în Italia. Vine în pelerinaj la moaștele Sfintei Parascheva de 6 ani. Ea a declarat că va duce măștile familiei, ca să se protejeze” (stirileprotv.ro). Înainte de a scrie câteva opinii, să ascultăm și punctul de vedere al Bisericii, că așa e frumos (deontologic, adică): „«Fiecare pelerin își manifestă credința așa cum dorește: unii ating doar cu mâna, alții ating cu fruntea, alții au în mână o iconiță sau o hăinuță și o ating de sfintele moaște. Alții, într-adevăr, își dau masca jos și le sărută. Este un act de credință și noi nu putem interveni în relația aceasta a omului cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. (…) Decența cred că își spune cuvântul, fiecare are bunul simț și știe ce să atingă și ce nu. Oamenii pot aduce o iconiță, o floare, o haină cu care să atingă racla, dar nu bani sau alte obiecte. (…) Noi nu îi sfătuim în niciun fel (dacă să poarte mască sau nu atunci când sărută racla – n.r. SPS). Îi lăsăm să-și manifeste credința neîngrădit», a declarat luni pr. Constantin Sturzu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, ca răspuns la criticile unor persoane certate cu credința” (activenews.ro). Nu știu cât de certați cu credința sunt românii care au rămas înmărmuriți de scenele și de la noul pelerinaj de la Iași. Nici măcar Biserica nu cred că poate emite certificate de credință, asta apropo și de certificatele „verzi”, diabolizate de destui habotnici. Mă rog, să ne întoarcem la fapte. O posibilă explicație? Frica de moarte (dorința de viață etc.) și recursul la soluții „iraționale” de salvare ar putea fi o explicație. Apoi, nu știu cât putem generaliza. E totuși puțin probabil ca gestul femeii cu pricina, „primitiv” sau nu, ori de altă natură, să fi fost făcut în masă. Dar, să concedem: pandemia a accentuat, și în România, tendințele „iraționale” de supraviețuire. Pe de altă parte, noi nu mai trăim, în România, într-o democrație. Asta înseamnă nu numai că nu respectăm punctul de vedere al celuilalt, dar și încercăm să ne impunem, cu orice preț, opiniile noastre, „raționale” sau nu. Trăim, cred, în plin balamuc, și în lipsa încrederii în autoritățile „laice” ale statului. Chiar așa, câți dintre noi mai credem că Statul ne poate apăra?