Tog, un cătun, un om și o casă în mijlocul pădurii

E devreme și mă doare capul cumplit. Copilul e din nou în „online”. Mi-am făcut repede planul. Trebuia să ies, îmi place terenul. Voiam de mult să ajung în Borza, la învățătorul Traian Ience. Ne-am propus să scriem împreună o carte. Mă gândesc să-i fac o surpriză, să-l vizitez. Pornesc spre Borza. E o dimineață rocoroasă de toamnă. Pornesc căldura în mașină. Trec prin Brebi, ajung în Prodănești și virez la dreapta, spre Borza. E o liniște apăsătoare în sat. Aflu repede că domnul învățător este plecat. Am venit degeaba? Nu, nici vorbă.

Îmi aduc aminte de Tog, de cătunul dintre satele Borza și Lupoaia. Am avut rudenii aici. Ies repede din Borza, un sat fain, bine așezat. Încetinesc, drumul e din pământ. Se văd urme de tractor. Admir priveliștea, sunt aproape de Tog. Zăresc acoperișuri șubrede de case. Mă trec fiorii. N-am mai fost la Tog de aproape 15 ani. Prima casă, în partea dreaptă, îmi apare în cale. Intru în cătun. Parchez mașina și cobor. Acum trei decenii, casele din Tog erau locuite, pe horn ieșea fum, în sobe ardea focul, mătușa mea învârtea în laboșul cu topală pe pui, în grajduri erau bivoli, iar cocoșul cânta. Acum, pustietatea m-a lovit în creștet. Pe uliță nu e nimeni, casele sunt goale, valăul de lângă fântână e plin cu frunze, iar pe poartă stă lanțul ruginit.

E un vânt cumplit și e pustiu. A început să-mi fie teamă de atâta pustietate. Mai încolo, pe ulița colburoasă, o altă casă. Ferestrele îi sunt acoperite cu placaj bătut în cuie. Știam că sunt probleme, că se fură în zonă, se fură mult, problemele sunt vechi, dar vi le spun cu altă ocazie. Brusc îmi dau seama că îmi este foame. Îmi privesc ceasul, e miezul zilei. Lângă gardul crăpat, un pom bătrân mă ademenește cu merele sale roșii. Par zemoase. Mă ajut de o creangă uscată pentru a lovi mărul ce îmi făcuse poftă. Cade în șanț. Îl ridic și mușc cu poftă. E dulce-acrișor, e bun, are gust de toamnă, de liniște și de frumos.

Îmi atrage atenția o altă casă. Pare locuită, în curte e o mașină. Mă apropii, dar trei câini mă întâmpină ferm. Mă latră și mă fac să înțeleg că nu am ce căuta în curte. Le vorbesc și mă înțeleg, mă lasă în pace. Câinele cel mare se apropie, e negru și nu mai latră la mine, pare că are chef de joacă. Râd, până și câinii au ajuns să îmi dea pace. Trece mai bine de un ceas, iar eu tot strig. Nimeni, nimic! În depărtare se aude un zgomot de tractor. Mașinăria se apropie. Îi fac semn să oprească. Dau bună ziua, mă prezint și îl rog pe om să-mi spună, să îmi povestească despre Tog, despre cine mai stă pe ulița de lângă pădure. Îl cheamă Radu, pare de treabă. Oprește tractorul, deschide ușa și îmi spune: „aici nu mai stă nimeni. Mai e un om, cel de la care vin eu. E în pădure. Îl ajut cu lemnele astea, are pădurea lui. S-au dus toți din Tog, au murit, sunt la cimitir. E pustiu. Doru, doar el mai stă aici, uite, acolo, în casa de la drum. Te duc la el, acolo, sus, pe deal. Uite, virezi la stânga, te duci pe lângă lemnele alea, intri în pădure, urci și îi zic io să te aștepte”. Radu își scoate telefonul și îl sună pe singurul localnic din Tog. Îi explică cine sunt și îl roagă să iasă, să mă aștepte.

Cimitirul cu cinci cruci

Iubesc natura, ador drumețiile, dar decid să merg cu mașina spre locul întâlnirii. Îmi zic în gând că e stupid să mă duc cu mașina prin pădure. Fac asta eu, cel care se crede un mare iubitor de natură. Da, uite, mai greșesc și eu. Pornesc încet, trec schimbătorul în treapta a doua și mă duc lejer pe drumul de lângă miriște. Ajung în pădure, e pantă, e abruptă și e și stâncoasă. Reduc în prima treaptă și urc încetișor. Cine spunea că Dacia nu e bună? Greșiți, oameni buni! Am urcat cu ea la naiba în praznic, acolo, sus pe deal, între păduri. E înaltă și ușoară. Sunt mândru de mașina mea, dar nu și de mine, de decizia mea de a merge cu motorul pe covorul moale de frunze ruginii. Să-mi fie rușine! Las mașina în poiană. Tractorul m-a urmat. Dintr-un desiș iese un om simplu, părea obosit. Purta cizme, flanelă și căciulă. E soare și e frumos în mijlocul pădurii. Îmi întinde mâna. Îi dau bună ziua, răspund la salut și simt puterea din mâna lui. Ochii săi mă priveau iscoditori. S-au înmuiat după ce i-am explicat cine sunt, ce gânduri am și de unde sunt bunicii mei. Știa. Îl rog să îmi povestească, să-mi spună despre Tog, despre cătunul din poveste. „Sunt singur aici. Mă mai bucuram când auzeam cucul cântând, dar acuma….uite, îmi dau lacrimile. Aici nu auzi o vorbă bună, nu te ajută nimeni, e greu, dar merg mai departe. Nu îmi este teamă, am crescut în căsuța asta din pădure. N-ai văzut-o, dar o s-o vezi. Te duc la ea. Aici a trăit bunica mea”, îmi spune Doru, singurul locuitor din cătunul Tog. Și pornim pe drumul spre pădure.

Trecem printr-un luminiș și ajungem într-un deal cu pruni bătrâni. Doru îmi arată ceva ce pare un mic cimitir. Ne apropiem. În ochii lui Doru apar lacrimi. Acolo e o parte din familia sa, mama, bunica sa și toți ceilalți. Mai urcă la micul cimitir pentru a aprinde o lumânare, pentru a îngriji cele cinci morminte. E supărat, crede că cineva a rupt din cruci. Doru îmi spune că sunt mulți hoți în zonă. Și-a adus aminte de bunica lui, de mama sa. Alte lacrimi se preling pe obrazul bărbatului.

Casa din mijlocul pădurii

Îi lăsăm pe morți în lumea lor veșnică și coborâm. Doru îmi arată ceva. Pare să fie acoperișul unei case. Da, e acoperișul unei case în mijlocul pădurii. Intrăm în pădure. Lângă noi e și Radu. Înaintăm și ne apropiem de niște nuci bătrâni, impresionanți. Sunt nouă nuci, toți formând parcă un lanț în jurul casei, o casă bătrânească, dar frumoasă.

Doru îmi spune că nucii au fost plantați acolo pentru a proteja casa de vânt, de viscol. Căsuța este veche, iar prispa de la intrare te trimite într-o lume din poveste, în vremurile în care bătrâna casei făcea plăcintă pe fiteu, iar pe fânul parfumat dormea copilul alintat. Vremurile acelea s-au dus, iar peste casă s-au abătut ploile, vântul, bătrânețe și neomenia. Doru e supărat. Hoții au lovit, au distrus. Doru din Tog îmi spune că a făcut ce a putut, a mai îngrijit căsuța, a reparat-o, a bătut scânduri, a văruit. Căsuța din pădure e acolo. Nu vreau să vă spun locul, înțelegeți de ce. Nu vă supărați. Am aflat că în zonă au stat în vremuri de război echipe de ofițeri germani. N-au furat, n-au distrus, ci doar au stat. Intrăm în casă. Pun mâna pe pereți. Sunt reci, dar simt atâta energie, atâta bunătate. Acolo s-au născut copii, au trăit oameni, au fost bucurii, au fost și necazuri, aici s-au ridicat la cer suflete de oameni. Acum, căsuța din pădure e pustie.

Noroc cu Doru, el o mai vizitează și își aduce aminte de mama, de bunica sa. Lacrimile îi cad iar pe obrajii arși de soare. Se șterge și îmi spune: „până la trei ani, eu am stat aici. Mergeam cu caprele. Nu mai stau aici, locuiesc la Tog, acolo de unde veniți. Aici e casa din pădure. Stau la Tog de mulți ani. Sunt singur. Liniștea e frumoasă, dar uneori e și foarte supărătoare. Singurătatea te și bucură, dar te și omoară. Mai mult e partea a doua, cred eu. Am noroc cu niște prieteni. Sunt patru dulăi, i-ați cunoscut probabil. Sunt Rex, Pompei, Cioflea,  cel negru care îmi face zile amare, și fetița, cățelușa. Ei sunt! Am nevoie de ei, stau la marginea pădurii, iar mistreții sunt tare mulți. Am 68 de ani, dar mă simt încă în putere. Natura te face mai puternic”.

„Mă uit pe geam să văd dacă răsare soarele”

Cu mâinile lipite de pereții casei, Doru îmi face semn, îmi arată locul unde sta mama sa. E prea trist. Ieșim la umbra celor nouă nuci. Nu l-am întrebat pe Doru de ce a ales să stea aici, în locul înaintașilor săi. Îmi spune doar că n-ar mai pleca. E prea frumos, dar uneori e mult prea greu. E liniște, e pustiu și e pădure. Ne îndepărtăm de căsuța albă. Suntem tăcuți. Sub tălpi trosnesc crengi uscate. Nu știu ce să-l mai întreb pe Doru. Îi promit că o să revin. Tatăl meu îl cunoaște. Nu s-au văzut de 40 de ani. Aflu că Doru a fost boxer. Anii au trecut, lumea s-a schimbat, iar Tog e acum aproape pustiu. Doru îmi spune că dimineața, primul lucru pe care îl face este să vadă dacă a răsărit soarele. „Mă uit pe geam să văd dacă răsare soarele. Asta fac eu prima dată dimineața. Câinii nu mă prea lasă să dorm noaptea. Latră mult, simt ei ceva. Eu cred ceva, cred că omul sfințește locul. Restul este praf și pulbere”, îmi mai spune Doru.

Poiana cu brândușe

Îi mulțumesc lui Doru pentru lecția de viață, pentru plimbare, pentru vizita la casa din pădure. Îl asigur că mă descurc, că știu să ajung la drumul principal, la ulița din Tog. Ne dăm mâna și ne despărțim. Îi promit că revin, poate chiar și cu tatăl meu. Îl salut și pe Radu. Ne luăm rămas bun. Pornesc pe urmele de tractor și urc dealul pe care mi-am lăsat mașina. E plin de brândușe, sunt frumoase și sunt multe. Trec pe lângă cimitirul cu cinci cruci. Mă trec fiorii. E atâta liniște pe deal…Îmi doresc să rămân aici, să visez frumos, să uit de toate, chiar și de voi toți.