Tanti Iulica din Răstoci, o lecție de viață pentru toți!

E vineri dimineața. Azi este Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice. Peste Răstoci plouă mărunt. S-a așternut și ceața. Frunzele nucului de lângă drum formează un covor ce te îmbie să îl calci. E frig, plouă și e liniște. Am ajuns la Răstoci în jurul orei 9. De mult mi-am propus să trec pe la tanti Iulica. Este singură de mai bine de o jumătate de secol. N-am mai văzut-o de luni bune. Mi-a fost teamă să o vizitez. Mama ei de pandemie. Mi-am luat inima în dinți. Mi-am dus copilul la școală și am pornit spre Răstoci. Am ajuns la Jibou unde mi-am dat seama că nu pot merge la femeia din căsuța de poveste cu mâna goală. Am intrat repede la o brutărie din Jibou. Am cumpărat niște prăjitură cu mere, cozonac și cornulețe cu dulceața. A, era să uit! Știam că îi plac napolitanele. Am pus în plăsuța de plastic și niște napolitane cu cremă de vanilie. Am pornit din nou la drum. E vineri, e dimineață și sunt abătut. Cafeaua nu a reușit să mă trezească.  Nu-i nimic, mă încurajez și conduc până îmi apare în față căsuța cea albastră din Răstoci. Cu greu găsesc un loc sigur de parcare la marginea drumului intens circulat. A, să nu uit de cozonac.

În curte nu era nimeni. Pustiu. Inima îmi stă în loc. Gândul îmi sare la clipe negre. Nu, nici vorbă. Dincolo de gard, într-o grădinuță, o tanti culegea fasole și niște roșii târzii. O rog să mă însoțească. Fac pe nebunul și îmi pun două rânduri de măști sanitare. Nu voiam să risc nimic. Doamna se uită lung la mine și se oferă să mă însoțească la tanti Iulica. Sigur credea că sunt un nebun din moment ce purtam două măști, iar ochelarii îmi erau aburiți de la ploaie și frig. Doamna intră prima în casă, iar eu o însoțesc. Mă cutremur. Intru într-o altă lume, acolo unde simplitatea este regină, liniștea este zeiță, iar blândețea domnește. Simt un miros de pământ amestecat cu bălegar. În tindă, lângă scara ce duce în pod, mere roșii, parfumate, îmi ademenesc privirea. Intrăm în casă.

În dreapta ușii e fitieul pe care stau niște oale pline cu ceva, iar ticlazăul avea locul său. Îmi pare destul de rece. Lângă ușa sobei stau așezați coceni de porumb, semn că urma să fie aprins și focul. E destul de întunecos în casă. Lângă pat, pe un scaun din lemn stă smerită tanti Iulica. Mă privește, nu tresare. Îmi spune doar atât: „Noroc, copile dragă! Tuloai, mă bucur că ai vinit! Cum te cheamă, de unde ești? Iaca, vin pruncii să mă vadă. Io am prunci mulți în lumea asta. Nu vin din sat, dar vin din țară, din străinătate!”  Nu sunt un plângăcios, dar mi-au dat lacrimile. Tanti Iulica îmi face semn să mă așez pe scaunul de lângă masă. Mă conformez, dar privirea caută ceva ce nici eu nu știu.

Zăresc pe masa îmbătrânită o carte de rugăciuni, ochelarii sălăjencei, bucăți de pâine, un canceu, o cană din tablă și un ștergar. Pe grinzile din tavan stă agățata lampa cu petrol. Casa nu este conectată la rețeaua de curent. Pe lădoi e un alt ștergar, iar în fereastră sunt înflorite niște mușcate. Tanti Iulica râde și îmi face semn să am grijă la cap, să nu mă lovesc de grinzile peste care s-au așternut anii, mulți, mulți ani. Ne punem la povești. Stă rău cu auzul, dar nu se plânge. Picioarele o supără, nimic altceva! A, o mai supără ceva! Neomenia și lăcomia, crede tanti Iulica, sunt marile păcate ale lumii actuale.

„Heaba îi atâta lumnină, oaminii îs tăt în întuneric”

Tanti Iulica zâmbește din nou. E bucuroasă că are cu cine povesti. Îmi spune că nu are nevoie de curent. Se culcă pe lumină și se trezește pe lumină. E lumina pe care cei mai mulți dintre noi nu o vedem. „Vezi tu, pruncule, heaba îi atâta lumnină, oaminii îs tăt în întuneric. Omul a ajuns neom, frații nu să mai înțeleg, vecinii nu mai sunt vecini, iar pruncii îs buieci! Asta îi pedeapsă de la Dumnezău? Nu, nici vorbă! Noi suntem așa și baiul îi că nu ne trezim. Așe murim. Vă tăt aud zicând că lumea îi grea! Nu-i grea, de ce îi grea? Voi știți ce înseamnă greu? Greu îi când nu ai ce mânca, ce încălța, când ești singur și nu te ascultă nimeni, nu ai cui să plângi, să povestești, când îi război. Atunci îi greu. În lumea asta îi mult prea bine, dar tare cred că a fi rău”, îmi șoptește tanti Iulica.

Dă să se ridice și oftează. O dor rău picioarele. Îmi spune că a fost la doctor, dar degeaba. „Pruncule, îs mulți anii. Gândește-te tu că am 96 de ani! Îs mulți de numărat. Mor prunci tineri, dar pe mine mă țâne Dumnezău. Asta îi voia lui, cu voia lui Dumnezău nu te poți pune”, îmi mai spune femeia în timp ce se ridică de pe scaun și pornește către soba rece. Îmi arată vechiul călcător. E ticlazăul din fier ce trebuie umplut cu cărbuni. Femeia îl folosește și acum. Ieșim pe prispă. Îmi arată merele roșii. Sunt mere gustoase, zemoase, miros a toamnă, a ploaie și a liniște.

„Am prunci în tătă lumea asta”

Tanti Iulica îmi spune să mai stau. Poartă ceva căruia eu îi spun „sfeter”, un pulovăr din lână. Pare vechi, mâncat de ani. Sunt convins că e călduros. Și bunica mea avea așa ceva. Îi amintesc că trebuie să plec, că nu mai am timp. Afară plouă tot mai des. E tot frig, iar ceața e și mai deasă. Găinile s-au adăpostit lângă lemnele tăiate. Tanti Iulica îmi apucă mâna și îmi mulțumește pentru vizită. „Pruncule, fii bun! Fii blând, nu răspunde la răul altora. Dumnezău vede”, îmi spune bătrâna. Își pune mâna la frunte. Are mâna aspră. Din pom a mai căzut un măr. Îl iau. E atât de dulce. Ies din curtea în care stă bătrână căsuța din poveste. Peste Răstoci plouă, e ceață și frig, iar eu am revenit în această lume nebună, falsă, zgomotoasă. Mulțumesc, tanti Iulica! Mi-ai oferit o clipă de liniște în mijlocul unui cutremur.