După 30 de ani

Daniel Săuca

Zilele trecute mi-am dat seama că au trecut 30 de ani de când am terminat liceul. Am uitat. Nici nu știu să se fi organizat vreo întâlnire, așa cum s-a întâmplat în cazul altor promoții. 30 de ani înseamnă o generație, nu neapărat în termeni sociologici. Promoția mea a prins și socialismul (ceaușist) și capitalismul (original, ce-i drept). Am fost oricum printre tinerii, adolescenții cât de cât conștienți de marea schimbare ce s-a petrecut după revoluția din decembrie 1989. Ca să fie mai clar: e puțin probabil ca românii născuți după 1990 să aibă habar de vremurile de dinainte decât din amintirile părinților ori din lecturi sau documentare tv. Mă rog, să lăsăm istoria. Și așa nu (prea) mai contează pentru destui. Decât prezentul. Clipa. După 30 de ani, „marile schimbări” au loc nu prin revoluții zgomotoase, ci mai silențios, mai ascuns de privirile imediate ale maselor. Peste 30 de ani, sigur promoțiile de atunci nu își vor aduce aminte de promoțiile de azi și, evident, nici de cele din urmă cu 60 de ani. Cum va arăta lumea atunci, vor vedea urmașii noștri. Se vor schimba aspirațiile liceenilor? Se va schimba total școala, procesul, procesele de învățământ? Cum va arăta noul „om nou”? Rămâne de văzut. După 30 de ani, mă întorc cu nostalgie la vremurile tinereții. Și cu respect față de dascălii noștri. Cu gânduri nu prea vesele față de viitorul apropiat. Din liceu îmi revine în memorie și imaginea unui panou amplasat pe un hol, panou pe care îl vedeam de fiecare dată când ieșeam din clasă. Pe acel panou era inscripționată, inserată o frază atribuită lui Goethe: „Să nu laşi să treacă o zi fără să auzi, să vezi sau să citeşti ceva frumos!” Am încercat să pun în practică zicerea. Și o alta, a unui alt mare gânditor german, I. Kant: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”…