Abjectivul politic

Un nou termen gramatical a apărut în peisajul politic românesc. Nu este vorba despre adjectiv, partea de vorbire despre care cei mai mulți dintre noi am învățat la orele de Limba română, prin școli. În politica românească cea de toate zilele, vorbim astăzi despre abjective, tot un fel de adjective însă cu sens specific. Pornind de la această comparație plastică, ceea ce se întâmplă în aceste zile în PNL exemplifică, în opinia mea, un abjectiv. Nu, nu e nimic senzațional ori nou sau ar putea fi așa doar pentru credulii care, plini de speranțe și iluzii, au bănuit că galben-albaștrii, mulți foști portocalii de tristă rezonanță, ar putea fi diferiți într-un sens benefic țării. Acuzați de președintele PNL, Ludovic Orban, că l-au lăsat singur la negocierile din Coaliție de anul trecut pentru formarea Guvernului, liberalii Rareș Bogdan și Raluca Turcan îi răspund dur acestuia. „Nu cred că aruncând cu zoaie poți să câștigi teren în PNL”, spunea, zilele trecute, domnul Bogdan, nimeni altul decât cel care se agita la scena deschisă că va coborî Luna de pe cer și va face ceea ce alții n-au făcut, printre care și eliminarea pensiilor speciale. Bineînțeles, zis și nefăcut, că doar nu credeați în gogoșile pudrate ale fostului prezentator TV, care a demonstrat că nu e cu nimic mai prejos, nici el nici formațiunea politică în care se scaldă, decât ceilalți, puși în repetate rânduri la zid. Nu există un om de rang înalt care să nu te mintă, să nu te păcălească, să nu îți vândă aceleași brașoave la drumul mare, cu unicul și supremul scop de a se cățăra în vârful Puterii, acolo unde mereu amnezia lovește în moalele capului. Nu am priceput că aproape toată clasa politică românească este literalmente compromisă, nu discutăm doar despre formațiunea politică aflată la Putere acum, clasă care provoacă greață prin ceea ce se întâmplă în sânul ei; ci despre toate partidele politice care par a se întrece în lucruri care nu au de-a face cu diplomația, cu respectul față de români, cu normalul. La noi mereu a fost vorba despre un monopol politic, nici măcar cel mai important om în stat nu a avut decența de accepta și trata ca atare, diversitatea politică, de a înțelege că „pesedeul” sau oricare altă formațiune politică ar fi fost în opoziție, trebuie, este necesar și normal să existe! Iar dacă la acest nivel se gândește și se acționează așa, înseamnă că într-adevăr, orice stare de normalitate este imposibilă.Să ajungi să te comporți în fața națiunii într-un asemenea mod reprezintă probabil ultima treaptă a decadenței politice într-un stat. Nu ai voie să te comporți astfel, indiferent de partea cui ești în lupta pentru șefia unui partid, mai ales atunci când, în felul acesta, scuipi acolo unde altădată ai lins cu grație. Este inacceptabil să te prezinți în fața unor oameni care și-au pus toată încrederea în tine, ca formațiune politică, cu astfel de episoade desprinse din cele mai întunecate “suburbii” politice.

Un alt exponent aflat în baricada opusă președintelui Orban, domnul secretar general Sighiartău, alt pseudo „erudit” politic, îl făcea, tot zilele trecute în toate felurile pe șeful său, comparându-l cu un lider de tristă amintire din comunitatea “ciumei roșii”, cum tot lor le plăcea să-și numească adversarii, atribuindu-le implicit câte o ciumă și sutelor de mii de români care erau sau sunt de partea lor. Nu-i iau apărarea nici lui Orban (nu-i țin partea nici lui Cîțu, asupra căruia am, de asemenea, serioase rezerve), însă modalitatea în care se atacă unii pe alții ca hienele, mă revoltă. Iar acestea sunt doar cadrele la care marele public are acces. Imaginați-vă în culise, în aceste zile, ce colcăie. Câtă ură, lipsă de bun-simț, inclusiv politic, lipsă de fair-play, lucruri fără de care un politician de prim rang este descalificat din start!

Inchipuiți-vă ce planuri se urzesc, care sunt mizele și fiți convinși că voi, cei cărora acești „cerșetori” vă implorau cu disperare votul,  sunteți exact cei care contează cel mai puțin, către deloc, așa cum de altfel simțiți fiecare pe pielea voastră zi de zi. Totul este despre ei, pentru ei. Despre orgoliul lor nemăsurat, despre boala de putere și înavuțire politică și nu numai, despre sindromul căutătorului de atenție, despre nevoia de aplauze și ode. Asta vor și pentru asta se luptă, ajungând să se sfâșie între ei și să se facă de tot râsul în fața întregii țări, dar și a lumii. Da, asta am ales, tot asta culegem acum. Nu sunt ei marii vinovați, nici măcar noi, „prostimea”, pentru că știm foarte bine că suntem mereu puși în fața situației ingrate de a alege un rege chior în țara orbilor. România este astăzi un tablou al ipocriziei supreme. Față în față cu aceste adevăruri, să mai asculți basme la televizor sau prin vreo vizită de lucru, aplaudată de autoritățile locale de ca și când am asista la vreun act grandiose de evoluție și dezvoltare, reprezintă, de asemenea, o altă mostră de ridicol în care ne găsim.

Când știi că abia ai ce pune pe masă, că nu-ți poți permite o vacanță, un tratament medical sau medicamentos, un coș lunar decent cu alimente, când vezi că facturile restante se strâng sub formă de teancuri pe masă, când privești cu gura strâmbă investițiile jalnice din orașul sau comuna în care îți trăiești viața, când copilul se uită către tine și ar vrea să-ți spună de câte lucruri ar avea nevoie, când adormi știindu-ți părinții departe, săraci și ei și abandonați de orice formă de protecție din partea statului, când vezi că muncești „pe doi lei” și mai ești și faultat sistematic pentru asta, realizezi că, de fapt, această mascaradă a alegerilor, indiferent pentru cine sau pentru ce sunt organizate, reprezintă cea mai pură realitate românească. Un eveniment ce se produce ciclic sub formă de blestem, la care asistăm fără să mai putem face concret, ceva. România este o țară aflată la marginea prăpastiei rușinii europene, indiferent ce auziți pe la conferințele de presă ținute în vizitele de lucru ale celor care tremură de teama că nu vor mai fi ceea ce sunt acum. Indiferent de domeniu, fie că vorbim de pensii, de salariile din mediul privat, de nivelul de trai – ăla adevărat, nu cel de prin statistici – de fotbal, de cultură, de servicii medicale, de prețuri etc. Aceasta este adevărata politică românească, una dintre cele mai urâte și mai păguboase din câte există în Europa. Să faci un om împovărat de griji, nedreptăți și lipsuri, să se creadă liber și protejat, reprezintă cel mai bun exemplu de ipocrizie politică românească.  Rămânem să privim pe mai departe acest circ grotesc, ronțăind o coajă de pâine și plângând unul pe umărul celuilalt pentru toate nenorocirile pe care le trăim, măcinați de tot soiul de lipsuri și nedreptăți, dar mai cu seamă de regretul că suntem deja prea bătrâni ca să o mai putem lua de la capăt într-un alt loc.