Multe rugăminţi, puţine rugăciuni

Un duhovnic spunea atât de frumos “Credința este puterea de a iubi”. Aș vrea să adaug „dar și dovada că iubești”. Rugăciunea sinceră stă la baza oricărei credințe. Ma întreb însă, uneori, oare Dumnezeu are nevoie de rugăciunile noastre prin care cerem mereu ceva? Ce-o gândi când ne tot aude cum cerem neîncetat? Câți dintre noi ne rugăm pentru că mulțumim, câți pentru a cere ceva? Câți înțelegem, de fapt, ce este o rugăciune fără să facem o confuzie, fie și fonetică, cu o  rugăminte? „Dă-ne, Doamne! Doamne-ajuta! Ajută-mă, Doamne!” Totul la imperativ, cum ar veni, „Doamne, dar îmi tot trebuie, înțelegi?”.

Nu ma rog des, merg rar la biserică și nu am o conexiune pură, “înfiorată”, cu divinitatea, poate ca nu sunt capabil de asa ceva. Însă nici nu ma pot ruga așa, ca sa bifez în vreun carnet divin, că am recitat și eu niște vorbe fără sa le le simt sau fără să dau și eu ceva. Cred că Dumnezeu ascultă mai mult rugăciunile noastre îndreptate către alte ființe, către fapte, poate chiar către noi înșine. Poți să îți spui și ție, în oglindă, “te rog, mă rog, să fii mai bun, mai sincer, mai înțelegător. Divinitatea ne aude, cred, mai bine când ne recunoaștem neputința și încercăm să o înlăturăm, mai puțin când cerșim ajutor deși ne putem ajuta și singuri, chiar dacă e necesar un efort mare sau o voință de fier. Suntem auziți când mulțumim mai des și sincer, când spunem îmi pare rău și dovedim asta, când nu cerem iertare dacă știm că ceea ce am făcut nu poate fi iertat, făcând asta doar pentru ca noi sa răsuflam liniștiți că am scăpat de plata unei greșeli. Când nu facem rău, deși am putea să facem. Când facem ceva bun, un gest de ajutor sau o faptă care ajută, fără ca cineva să ne vadă. Aș vrea să credem mai mult în ceea ce putem să facem și chiar să facem, mai puțin în ceea ce credem că am face doar ajutați, de parcă am fi etern neputincioși! Cred că trebuie să dovedești că rugăciunea ta a avut inițial o formă, s-a materializat și a vibrat înainte într-un gest bun și util, a schimbat în bine ceva, a ajutat la ceva sau pe cineva, înainte de a fi trimisă în Sus spre a se reîntoarce la tine sub forma ajutorului, în folosul tau. Răul si prostia, mersul greșit al lucrurilor, piedicile  tot mai mari de care ne lovim în aceste timpuri grele, ce risca să se măsoare în ani, cred că vin chiar din partea celor care se “roagă” de obicei doar când vor ceva sau după ce au comis un rău, sperând nu doar la iertare, ci și la vreun profit, că „dacă tot mă rog… „.

Sigur că oricine e liber să se roage oricând, așa cum vrea. Doar că ar fi bine să înlăturăm din rugăciune orice urmă de interes, mai ales când nu suntem într-o nevoie mare a cărei rezolvare nu depinde de noi, cum ar fi problemele de sănătate, de exemplu. Dacă ceri și o faci nu o dată, e foarte probabil să nu te asculte nimeni. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este rugăciunea și evlavia ipocritului. Văd politicieni, oameni care ne conduc mai sus ori mai jos, care dau cu Dumnezeu de toți pereții pe care îi onorează cu prezența. Ies din casă, scriu un rând, anunță ceva (de obicei, o minciună) urmează inevitabil și un “Doamne, ajută”, un soi de apostilă aplicată pe orice. Când spui în campania electorală “Doamne, ajută” de o sută de ori pe zi, știind că minți de îngheață apele și că în final ajungi să-ți bați joc de oameni tocmai prin faptul că n-ai făcut nici zece la sută din ceea ce ai spus, cum mai pui capul pe pernă și cum te mai rogi, pentru ce? “Dă-mi, Doamne, inspirație, să mai pot prosti lumea?” “Să mai pot face nefăcute?” Când spui “Doamne ferește!”, arătând cu degetul către altul,  deși știi că și tu ai făcut lucruri similare sau mai grave, pe ce te bazezi? Când te duci și te rogi luând bisericile și mănăstirile la rând, după ce ai furat de ai stins, ani la rând poate, ce e în mintea ta sau unde mai poate să încapă vreo divinitate acolo, în atâta mucegai? Dacă am ști de câte ori ne spune Dumnezeu “Taci!”, dacă am fi mai atenți, mai sinceri cu noi, pentru a putea fi la fel și cu alții, n-am mai risipi rugăciunea și n-am mai mâzgăli mesaje către Dumnezeu. Mai bine deloc. Nu vă temeţi ca vi se întâmplă ceva rău dacă nu va rugaţi, nefiind pregătiţi să o faceţi aşa cum v-ar ajuta acest gest. Mai bună e tăcerea, decât să cerşetoria. Pregătiţi-vă oferind ceva bun înainte să vă rugaţi si atunci e probabil să vină și un răspuns. În umila mea opinie, asta se întâmplă nu neapărat printr-o lege divina, ci mai degrabă prin una universală: ceea ce faci, ce gândeşti, ce repari – va fi fix ceea ce vei primi înapoi peste un minut, o lună, un an sau exact în momentul în care eşti pe cale sa strigi „ajutor!”. Niciodată rugăciunea n-a strălucit mai puternic, n-a fost mai „vizibilă” ca atunci când a fost adunată nu în trei vorbe risipite apoi în vânt, ci în timp, bob cu bob, prin bunătatea şi frumuseţea care există în fiecare din noi, într-un rezervor mai mare ori mai mic. Neapărat demonstrate.

Îi apreciez pe oamenii care se roagă fără să ceară ceva pentru ei. Pe oamenii pământului care se roagă pentru ploaie, pentru a nu le fi munca în zadar, pe bătrânii care se roagă și pentru nepoții altora, nu doar pentru cei ai lor, pe cei care se roagă pentru copiii lor, pentru cei apropiați aflați pe un pat de spital, cât și pe toți cei care fac din rugăciune un mesaj scris cu sufletul, nu cu trupul! Pentru toți aceștia rugăciunea este sfântă și are răspuns, iar eu, dacă am învățat vreodată să mă rog, de la ei am învățat. În rest, mai bine tac, iar când trec pe lângă o biserică, spun în gând “mulțumesc!”. Pentru tot ce am, pentru tot ce sunt, inclusiv pentru defectele mele, griji, pentru probleme, nevoi, pentru că toate acestea mă fac să fiu mai sever cu mine, mai dornic de a mă îndrepta, atât cât știu și pot. Târziu, uneori la un pas de prea târziu am învățat și am înțeles și eu că Dumnezeu mă ajută tot prin mine, prin mâna mea, prin capul meu, prin puterea mea. Dumnezeu sau oricare altă putere ori divinitate în care credem, odată făcute paravan, ne părăsesc. Ajutorul nu vine niciodată pe tavă, nu pică din cer, pentru că așa cum spuneau bătrânii, “Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”. Am înțeles că „Doamne ajută” nu e o garanție permanentă ce care plutește deasupra mea, iar „Doamne, iartă-mă” poate fi doar căință, nicidecum o gumă de șters greșelile mari pe care le-am făcut cu sau fără voia mea, în viață.

Foto © Magazin Sălăjean