Motto: „Școala cu adevărat școală este aceea care mă ajută să fiu eu.” (Octav Dângeanu)
Subtitlul este – de ce unor elevi nu le place la școală. Aceste rânduri se doresc a fi un minieseu despre rolul literaturii în liceu. Ele însumează doar păreri ale mele. Eu cred că o evoluție în a judeca ceva este următoarea: pornești de la o părere, o transformi în opinie, prin ea se ajunge la o idee, aceasta permițându-ți o judecată pe baza căreia să formulezi o concluzie. Bazându-te pe ele, forurile abilitate pot elabora legi, decrete, programe adecvate.
Am aflat din mass-media că din anul școlar următor se va schimba programa la limba și literatura română pentru liceu. În sfârșit! De aceea, îmi permit să-mi fac cunoscute unele păreri despre cea în vigoare și altele despre cea care acum prinde viață.
În al doilea rând, ca „bătrân dascăl” mă adresez și celor care vehiculează falsa idee că liceul îi face pe elevi să nu iubească literatura, că aceasta pe mulți nu-i interesează, pasionează. Îmi pare rău că prea sunt numeroși părerologii de serviciu care își permit ca despre sport, agricultură și învățământ să facă aprecieri denigratoare fără a le motiva, fără a fi în cunoștință de cauză. Într-adevăr, de când a apărut internetul și alte forme ale digitalizarii societății interesul elevilor pentru școală a scăzut. Nici literatura nu face excepție. Da, rezultatele la Bac nu sunt cele așteptate, se citește tot mai puțin, se cumpără rar cărți de belertistică, bibliotecile sunt tot mai puțin frecventate etc. Azi adolescenții se îndreaptă spre altceva decât le oferă școala, rămasă încă tributară unor vremuri apuse.
Dacă interesul elevilor pentru literatură nu este cel dorit, are două cauze interne esențiale din interiorul școlii: programa de specialitate și modalitatea unor oameni de la catedră de a-și concepe demersul didactic. În ce constau aceste cauze: în motto ales pentru ceea ce aștern pe hârtie se exprimă sintetic ideea că școala adevărată este cea care îl ajută, care-l formează pe elev să devină el însuși, adică să-și croiască propria personalitate. Cum se poate îndeplini un asemenea obiectiv cu adevărat benefic în viață? Învățându-l pe elev cum să facă, cum să fie, cum să trăiască frumos, cum să gândească liber și critic. Altfel spus, să poată merge în viață pe picioare proprii. Prevăd actualele programe de literatură astfel de obiective? Mai puțin. Profesorul la clasă este obligat să respecte întocmai programa școlară.
Ea este „Biblia” care-l călăuzește în ceea ce face. El nu-și permite să se abată de la ea pentru că pe baza ei se stabilesc subiectele pentru teze, examene, testări. De asemenea, aceasta stă și la baza evaluării cadrului didactic în inspecția școlară. Această realitate îl determină pe profesor ca vrând nevrând să devină „machiavelic”, adică să subordoneze ceea ce face obiectivelor cerute. Spre nemulțumirea dascălilor și a elevilor actuala programă școlară dezumanizează ora de literatură. În ce sens? În acela că pune pe prim-plan cunoașterea de către elevi a conceptelor operaționale specifice disciplinei și mai puțin abordării operei literare sub aspectul universului uman pe care-l propune cititorului. Pe elev nu-l interesează aceste concepte. El nu vine la școală să se pregătească pentru a fi teoretician literar, ci om care să înțeleagă mai bine lumea în care trăiește și felul în care își poate găsi un rost în ea. Azi a dispărut dictonul „Magister dixit!”, a fost înlocuit cu „Viața dixit”.
Un profesor care se respectă și care nu-și face datoria precum un funcționar conștiincios și care dorește să fie așteptat cu plăcere și curiozitate la clasă, iese din șabloane, din tipare, din limitele programei și deschide lecția spre viață, ceea ce îl face pe elev să vadă că nu s-a dus degeaba la școală și că aceasta îi oferă ce n-o face internetul. Profesorul umanizează informația, internetul doar o livrează.
Prin operele literare adolescentul face cunoștință cu lume nouă. Aceasta-i opera literară, o lume creată de un Demiurg terestru-scriitorul. Cine nu-i curios să afle cum este această lume nouă? Ca să-l introduci pe elev în noul univers uman, presupune să abordezi opera ca pe un inedit țarâm ce are alte coordonate și alte principii decăt ale noastre. Ce învățăm din această lume de hârtie (opera literară), ce modele umane ne oferă, ce răspunsuri la problemele noastre ne propune. Răspunzând la aceste câteva firești curiozități ale vârstei, elevii nu rămân indiferenți față de literatură.
Elevii de liceu nu mai sunt în dimineața vieții. Ei parcurg acum drumul de la copilărie la majorat. Ca urmare, ei încep să-și afirme tot mai mult personalitatea. Așa se explică și faptul că sunt mulți printre ei care spun că operele ce se studiază nu mai sunt actuale, că nu le mai spun nimic. Nu mai sunt actuale creații epice precum: „Moara cu noroc”, „Ion”, „Moromeții” etc.? Orice literatură europeană s-ar simți îmbogățită prin astfel de opere. De ce le consideră cei din bănci neactuale aceste opere? Aici eu consider că vinovată nu este doar programa școlară cu cerințele ei desuete, ci în primul rând profesorul. Pentru ce? Pentru că le abordează doar prin cerințele programei și nu ca niște opere cu o problematică general-umană. Dacă vom cantona discuția despre „Moara cu noroc” doar la efectele goanei după înavuțire, despre „Ion” și „Moromeții” ca imagini realiste ale satului românesc de odinioară, e normal că elevii nu le vor considera de interes. Se știe că o creație literară este cu atât mai valoroasă că cât semnificațiile ei sunt mai de interes general și mai perene.
În activitatea mea didactică am abordat în orele dedicate creațiilor clasice amintite probleme precum: La nuvela „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici tematica nuvelei propusă de mine spre dezbaterea elevilor: compromisul și consecințele lui; este omul supus sau nu unui destin implacabil?; absența comunicării în familie și efectele ei; mediul în care trăiești îți influențează viața?; este această operă una cu caracter religios?; oare nu am putea vorbi și despre mitul faustic în nuvelă? etc., etc.
Ce proces literar interesant se poate organiza pe baza „dosarului” inculpatului Ghiță!
Ca discuțiile/dezbaterile să nu fie sterile, obligatoriu este să se pornească de la episoade narative din text. Aici trebuie căutate argumentele. În felul acesta, elevul nu va uita niciodată această operă. Dacă le-am da la Bac astfel de teme, n-ar mai trebui camere de supraveghere, nici supraveghetori. Elevii nu ar avea ce copia. Viața nu-ți cere analize literare, ci să fii în stare să ai un punct de vedere despre un aspect sau altul al vieții, despre oameni, să nu fii o marionetă. Ca o concluzie a mea la cele expuse în pretinsul meu microeseu este aceea că din învățământul românesc lipsește în primul rând factura pragmatică. De aceea, mulți dintre absolvenții noștri de liceu ajung în viață și dovedesc multă stângăcie, de parcă ar fi fost crescuți în eprubetă.
Menirea școlii de azi s-a schimbat mult, astăzi internetul oferă tinerilor informații detaliate despre orice, nu-i nevoie să le-o stocăm noi în memorie. Dacă școala nu-și va reorienta obiectivele instructiv-educative, va ajunge într-o „cădere liberă”, vorba preauitatului scriitor Grigore Zanc (sălăjan), cu al său roman cu acest titlu.
Octavian Guțu,
dascăl de cetire și simțire românească
