„Ești bătrân. Cui mai folosești? Încurci, te transformi în povară. Nu mai judeci limpede, te miști încet, vorbești mult și aproape toate cuvintele stâlcite pe care le scoți sunt văicăreli!” „Ești prea tânăr, cine te crezi? Păi tu știi ce făceam eu la vârsta ta? Ce școală ai, să ai cutezanța de a spera că vei fi numit primar, director, șef? Nu te uiți la tine? Câte trepte ai urcat, două? Mai ai două sute!” Iar frazele ar putea continua la nesfârșit, adaptate la milioane de cazuri, toate trăite zi și noapte de mulți dintre noi. Răspunsul la întrebarea pusă în sinea ta sau de alții, “Mai folosești cuiva?” trebuie să aibă mereu, atât cât respiri, un singur răspuns: DA.
Citeam zilele trecute un raport al Organizației Națiunilor Unite în care era dezbătut un fenomen care în această nenorocită de pandemie s-a amplificat, ajungând să-și pună amprenta pe viețile multor oameni. Este vorba despre discriminarea pe criterii de vârstă, fenomen denumit la nivel mondial “ageism” (cuvântul provine de la “age” – vârstă în limba engleză). Este un fenomen pe cât de nedrept, pe atât de grav, amplificat pe de o parte, de frustrările și problemele aduse de Covid, iar pe de alta, de lipsa de implicare a societății, a statului, în educarea populației astfel încât atunci când oamenii se află față în față cu un tânăr sau un senior, să nu mai creeze situații care pot duce la adevărate drame, chiar tragedii. Fenomenul este mult mai profund și mai distructiv decât pare. În ceea ce-i privește pe seniori, lucrurile sunt cu atât mai dramatice cu cât aceștia, odată stigmatizați în acest fel, nu mai pot vedea nicio rază de speranță în viitorul lor date fiind printre altele vârsta și sentimentul că nu mai au putere, poate nici timp să mai spere la o a doua șansă.
Este de neînțeles cum un om ajuns la vârsta a treia, folositor, bun, plin de calități până atunci, este văzut ]n multe conjuncturi aproape ca un soi de rebut. Este o rușine de fapt, care aici la noi a găsit mereu un teren fertil. Ne iubim părinții, îi alintăm, cei mai mulți dintre noi, îi îngrijim. În ochii altora, ai celor străini, ei sunt însă piedici apărute sub toate formele. Fie că ești la casa de la Lidl, fie că îi vezi prin vreo instituție cerând pentru prima dată în 30 de ani un drept al lor, ei sunt eternii „încurcă lume”. Nu mai discutăm de faptul că primele persoane tăiate de pe orice listă, fie că vorbim despre angajări, despre privilegii, bonusuri etc., sunt tot ei. Pe la sate, situația este și mai dramatică. Primarii nu-i bagă în seamă, după ce i-au atras și i-au folosit pe la scrutinuri, îi întorc din drum, îi cheamă iar exact atunci când cel care trebuie să le rezolve problema nu este acolo. În alte țări, seniorii sunt tezaurul societății. Nu există comoară mai de preț mai valoroasă decât ei, alături de copii, firește. Ei sunt primii pe listele bunătății, al recunoștinței. Oamenii aceia nu-și permit să uite ce au făcut seniorii pentru ei, timp de decenii. Fie că sunt ai lor, fie că aparțin altora. A fi vârstnic într-o țară democratică, cu oameni sănătoși la suflet, este o bucurie, o răsplată zilnică pentru ceea ce ai dăruit în viață celor care astăzi sunt și ei oameni mari la rândul lor. Lipsa de educație, lipsa de cultură, de interes pentru frumos, reprimarea curiozității și udarea la rădăcină a indiscreției, indolența și atașamentul către derizoriul din toate spațiile care astăzi ne împresoară sunt principalele cauze ale acestor discriminări. Tinerii, adolescenții, se confruntă și ei cu drame pe care le poartă în primii lor pași către maturitate ca pe niște bile grele legate de glezne, asemenea unor deținuți. Li se interzice de multe ori, voalat, accesul către posturi pentru care mulți dintre ei sunt pregătiți. Tinerii noștri nu sunt nici mai proști, nici mai nepregătiți decât cei din alte țări. În multe situații ei strălucesc în fața acestora. Cu toate acestea, „Cine ești, tu, mă?” rămâne la modă, un românism urât, care ne face să arătăm în ansamblu ca o țară de netoți, în ochii altora. Prin aceste manifestări devenite obișnuință la noi, mulți tineri încep să se îndoiască de calitățile și potențialul lor. Unii chiar înclină să creadă că nu sunt performanți, că merită să nu aibă acces în competiții oneste, în posturi pentru care sunt pregătiți. O vorbă spune că așa cum te vezi tu, așa te văd și alții. Așa cum te iubești, cum te respecți și te valorizezi, așa o vor face și alții. Pandemia aceasta ne-a făcut să uităm multe dintre puținele valori pe care le mai aveam încă, înainte izbucnirea ei. Ne-a însămânțat în urmă cu un an răutatea, judecata și ne-a astupat fântânile empatiei, ale înțelegerii.
Ne trezim că nici pe noi înșine nu ne mai putem înțelege. „Nu știu ce am…„, ne spunem de multe ori. Știm ce avem, însă e mai comod să ne spunem în sinea noastră că nu știm și să ne luăm gândul de la asta, așteptând ca durerea „nu știu ce am” să treacă de la sine. Nu trece, nu are cum. Și nici discriminarea pe criterii de vârstă, ca toate celelalte forme de discriminare, nu vor trece dacă vom continua să ne sabotăm pe noi înșine, punându-ne tot soiul de frâne, de perdele, ajungând în acest fel să nu le mai dăm nici semenilor noștri nicio șansă. Mâine este echinocțiul de primăvară. Mulți nu știu legătura ascunsă dintre acest fenomen astronomic și interiorul fiecăruia dintre noi. Este un moment excelent să începem să ne gândim la noi. Să ne iubim pe noi înșine chiar și pentru defectele pe car ele avem pentru că ele ne fac mai umani. Să ne pregătim interiorul, să-l curățăm de reziduri, să ne înțelegem și să ne întărim părțile vulnerabile din noi și să nu mai lăsăm lucrurile, stările, gândurile și energiile toxice să ne invadeze. Apoi, cu încredere în noi, în interiorul și exteriorul nostru, să ne deschidem brațele și către ceilalți. Să nu mai judecăm oameni, situații despre care nu știm nimic. Oamenii au mereu nevoie de ceva bun, fie că e vorba despre un lucru care poate vouă vă prisosește, dar mai ales de o adiere energetică sinceră, umană, care să le lumineze ziua. Știți că expresii precum mască, pandemie, covid, spital, infecție, distanțare le-au întrecut de mii de ori, prin utilizare, pe cele precum suflet, înțeleg, lasă-mă să te ajut, va fi bine, te voi sprijini, aveți nevoie de ceva, te iubesc etc? Este, poate, cel mai trist adevăr pe care anul unu al pandemiei l-a căscat, asemenea unui abis înfricoșător, în fața noastră. N-am învățat mare lucru din el, iar acum, în anul doi, mulți dintre noi continuăm să înaintăm mânați de aceleași instincte nocive inclusiv pentru noi înșine.
Poate că venirea acestui anotimp al renașterii naturii ne va face să uităm că suntem în al doilea an de pandemie și ne va întoarce capul către lucruri care ne pot vindeca nu doar de boală, cât mai ales de tristețe și deznădejde. Nu e niciodată prea târziu să schimbăm în noi ceea ce simțim că trebuie schimbat. Și, în ciuda tuturor veștilor proaste cu care permanent suntem bombardați, să încercăm să fim altfel, să fim ceea ce cândva chiar eram. În felul acesta avem o șansă să repunem corabia speranțelor pe undele întoarse ale existenței noastre și să trecem nu prin „anul doi al pandemiei”, ci prin primul an din „marea trezire”. Să nu uităm nicio clipă că nimeni nu e prea tânăr sau prea bătrân pentru a avea un vis, un plan, o dorință. O șansă. Dacă uităm ceva din toate acestea în fața altora, și alții le vor uita în fața noastră, poate chiar atunci când vom avea cel mai mult nevoie de ele. Iar atunci, întrebarea „de ce noi suntem altfel decât alții pe care îi admirăm?” va primi în mod repetat același răspuns logic.
