RAFTUL CU CARTE: Antropologul Teodor Baconschi într-un dialog-maraton

În anul 2019, la Editura „Polirom” din Iași a apărut lucrarea „Teodor Baconschi – 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu- Ciprian Tudor”. După 1989, în România a proliferat numărul acestui tip de cărți-dialog, ele fiind printre bestselerurile pieței livrești. Exemplific această benefică și salutară realitate tipografică și cu alte volume similare: Gabriel Cristea-Enache – Nicolae Manolescu; Emil Șimăndan – Ioan Alexandru ; Bogdan Șerban-Iancu -ultimele convorbiri cu Regele Mihai I; Ioana Revnic – Alex Ștefănescu; Stelian Tănase
– Alexandru Paleologu; Andrei Pleșu – Gabriel Liiceanu etc. Între acestea, cartea pe care o așezăm astăzi pe raft se singularizează prin cel puțin trei aspecte: este, poate, cel mai amplu dialog între două personalități culturale de azi, iar în locul noțiunii de dialog este preferată cea de lămurire, numărul acestora fiind identic cu cel al zilelor unui an calendaristic – 365.
Dialogul lămuritor s-a derulat pe durata Anului Centenar 2018, partenerii lui fiind poetul, eseistul și jurnalistul cultural brașovean Laurențiu-Ciprian Tudor și binecunoscutul antropolog religios Teodor Baconschi, fost diplomat și ministru de Externe al României între anii 2009 și 2012.
Teodor Baconschi este și autor al multor lucrări în domeniul religiei, dar și al culturii în general. Din bogata sa bibliografie, enumăr câteva titluri: „Râsul patriarhului”, „Ispita Binelui”, „Pe ce lume trăim” , „111 incursiuni în cotidianul românesc”, „Mic almanah al oamenilor mari”, „Averea bunei educații”.
Conversația celor doi cărturari a început în 5 decembrie 2017, ziua în care a murit Regele Mihai I, și s-a încheiat la 4 decembrie 2018. Ce reprezintă aceste taifasuri spirituale pentru antropolog, ne-o mărtrisește el însuși: „Este nu doar cel mai lung interviu din viața mea de scriitor, ci și o radiografie a gândirii mele la 55 de ani…”. Cartea este mai mult decât spune intervievatul. Ea este, parțial, și o radiografie a mentalului societății românești din acea perioadă.
Tematica discuțiilor cotidiene avute este deosebit de bogată și diversă, ei neeludând niciun aspect al vieții. Au vorbit despre: regalitate, biserică, religie, icoane, revoluția din 1989, politica externă, binomul cultură-civilizație, singurătate, raportul tradiție-modernitate, diplomație, diverse personalități, fericire, prietenie,râs, eșec, dans, muzică etc. Ziua și întrebarea.
De ce merită citită o astfel de operă? Ne-o spune foarte limpede criticul Mircea Mihăieș: „Citindu-l, înțelegi de ce exercițiul spiritual înnobilează în chip spontan și ireversibil. Scrisul său atrage ca un magnet și te ține în prizonieratul amețitor al culturii înalte, care instruiește, neliniștește, intrigă și provoacă în egală măsură”.
Răspunsurile lămuritoare ale lui Teodor Baconschi sunt credibile pentru că aparțin nu unui diletant, ci unui reputat antropolog, ale unui intelectual ce-a trecut cu bine exigențele diplomației. „Antropologia este știința care se ocupă cu studiul ființei umane sub toate aspectele…”.
Place cititorului cartea de azi de pe raftul ziarului și pentru că interviatorul îl invită pe interlocutor să lămurească probleme ce țin de condiția umană nu doar a elitelor, ci a tuturor ființelor umane. Astfel de întrebări nu se prea pun în cărțile-dialog, probabil sunt cotate drept minore. Teodor Baconschi este provocat să mărturisească despre moș Nicolae și ce daruri i-a adus, despre relația cu propriul trup, despre râs, singurătate, eșec, cum și-ar închipui lumea fără cărți, fără lectură, fără biblioteci, unde a pregustat paradisul, ce a însemnat pentru el să devină părinte, care-i întrebarea întrebărilor ș.a.m.d.
Fostul diplomat este un intelectual de tip apolinic. Îl trădează răspunsurile pe care le oferă. Sunt specifice omului rațional, echilibrat, ce nu se joacă cu vorbele. Toate aceste atribute le demonstrează prin multele răspunsuri ce îmbracă formă gnomică, deci aforistică: „Poezie adevărată este, pentru mine, orice piesă care, la capătul lecturii, îmi face pielea de găină”; „Tristețea este regina gravității solitare și o bună păvază contra pornirilor josnice”; „Un text bogat nu e un lux facultativ, ci însăși condiția gândiri care evoluează”.
Captivează acest dialog-maraton și pentru că distinsul antropolog și profesor de istoria religiilor își materializează opiniile într-o frazare ce elimină echivocul, beția de cuvinte, astfel spus, în termeni minulescieni, scrie pentru „toată lumea”. Reproduc două opinii, una despre monarhie și alta despre prietenie: „Consider că odată cu trecerea la cele veșnice a Majestății Sale, Regele Mihai, am închis, ca națiune, capitolul dinastic”. Pentru respondentul din acest dens volum informativ, un prieten adevărat nu este acela care „te confirmă mereu ca un ecou”, ci acela care știe „să extragă din tine tot ce ai mai bun ca gândire și simțământ al comunității comune”.
Lămuritor în aserțiunile sale este și prin aceea că și la problemele spinoase ale lumii în care viețuim el știe să pună punctul pe „i”. O cauză a faptului că România nu a ajuns încă la nivelul dorit și așteptat ne-o dezvăluie fără explicații inutile Teodor Baconschi: „Orice stat are interesul de a-și cultiva o elită autentică, pragmatică, realistă, competentă și responsabilă, pentru a face față competiției internaționale. Noi nu am făcut asta și e păcat…”
El însuși este un exemplu de elită intelectuală devenită de prisos, ne-o mărturisește cu tristețe: „… regret că din motive de tribalism politic, nu am mai putut primi nici o misiune diplomatică. Și asta de peste trei ani, în care am fost pus într-un soi de carantină”(31 decembrie 2017). „Știu doar că elita veritabilă e pusă la colț și că pseudoelita provenită din contraselecție e la butoane. Aș vrea să fac mai mult decât să scriu cărți și să țin conferințe, însă nu sunt lăsat. Nici eu, nici alte mii de oameni care ar putea contribui cu adevărat la evoluția democratică și totodată intelectuală a țării” (10 iunie 2018).
Teza de doctorat a lui Teodor Baconschi are ca temă „Istoria râsului în India”. Îl consider îndreptățit să scrie acum o carte despre istoria „carantinării” valorilor autentice în România postbelică. Până la apariția ei, să nu uităm că în 1 februarie este „Ziua Internațională a Cititului Împreună”. Am pomenit această zi cu gândul că „noi suntem și ceea ce citim”.
Maratonul atletic este o probă sportivă de 42 km. Cartea pe care am prezentat-o în acest articol are 445 de pagini. Sfârșitul ei are o formă ce-l surprinde pe cititor. Ultima întrebare nu o adresează scriitorul brașovean, ci antropologul. Acesta îl solicită pe cel care un an de zile l-a intervievat să-i spună ce-a învățat din dialogul-maraton pe care l-au „parcurs” împreună. Cu aceeași sinceritate nefardată și transpusă într-un limbaj simplu, clar și persuasiv, Laurențiu-Ciprian Tudor enumără câteva din aspectele ce l-au înțelepțit în urma fructuosului și elevatului dialog pe care l-au purtat: „Mi s-a întărit credința în dialog… am învățat să gândesc Ortodoxia în valabilitatea ei pentru timp… am învățat că gentelmanul nu se demodează niciodată și că ceea ce numim cultură este singurul conținut neperisabil… am învățat că adevărata prietenie și generozitate nu face concesii… această întâlnire unu la unu a fost ca un master privat!”
Octavian Guţu,
dascăl de cetire și simțire românească