prof. Silvia Bodea Sălăjan
Cu siguranță că unii dintre cei care vor citi această istorioară mă vor condamna, alții se vor minuna că am avut curajul să spun adevărul, dar părerea mea sinceră este că a nu spune adevărul este o mare minciună pentru că adevărul chiar dacă este contestat, rămâne adevăr. Ca în viața fiecăruia dintre noi, și în viața familiei noastre există întâmplări și evenimente care ne-au marcat existența. Una dintre aceste întâmplări îmi revine în minte ca un lait-motiv, cutremurându-mă deoarece orice necaz poate duce și suporta un om, cu excepțiile necazurilor care vin din partea copiilor. Noi avem o copilă și ca o recompensă pentru hărnicia și cumințenia ei, pe când era în clasele de gimnaziu, ne-am învoit să o lăsăm să meargă în Ungaria, în excursie, cu școala. Era un mare eveniment deoarece la vremea respectivă nu se putea ieși din țară decât în condiții cu totul speciale. Nu mă opresc la detalii din acest punct de vedere, ci la întâmplarea despre care vreau să vorbesc. La întoarcerea în țară, la vama Borș, copiii au rămas nesupravegheați pentru un timp și, deoarece era foarte cald, au coborât din autocar și au traversat șoseaua la o fântână de peste drum. Fiica mea a fost lovită în plin de mașina unui domn polițist din Debrețin, care a ieșit din vamă cu mare viteză. A luat-o pe capota mașinii și când a pus frână a aruncat-o vreo 17 metri pe asfalt. O salvare din Ungaria a ridicat-o și fata a fost dusă la spitalul din Berettyóújfalu. Am aflat despre acestă nenorocire abia a doua zi seara, de la domnii profesori însoțitori. Nu pot să descriu starea în care am fost în momentul în care așteptam ca în casă să ne intre copilul și au intrat trei dascăli purtând hăinuțele ei la mână, inclusiv săndăluțele. Nu dorim nimănui să treacă prin acest fel de coșmar. După explicații inutile, am aflat că este internată în Ungaria și că nu puteam comunica cu ea. Deși era deja noapte, în disperarea noastră, am mers la Inspectoratul de Poliție să vedem care ne sunt șansele pentru a pleca din țară mai repede.
Ofițerul de serviciu știa despre ce este vorba dar ne-a informat că doar a doua zi, când au program de lucru cei de la pașapoarte, putem rezolva problema. Mai mult decât atât, ne-a spus că avem nevoie de câteva aprobări, nu mai știu de pe unde, că trebuie să completăm o cerere pentru a ni se elibera valută și nici nu mai știu câte ne-a spus, pentru că mintea noastră nu mai putea procesa nimic, fiind copleșiti de necazul ce se abătuse asupra familiei. Am ieșit din sediul instituției și ne-am oprit, derutați, câteva clipe în curte. De noi s-a apropiat un bărbat înalt, frumos, cu o ținută de invidiat. A întins mâna și s-a recomandat ca fiind lucrător al Securității, venit din București într-o misiune în județul nostru. ”Noi suntem rude, a spus el. Doar o consoană din nume ne desparte. Știu ce necaz mare aveți și vreau să vă ajut. În câteva momente vor sosi cei de la pașapoarte și în seara aceasta vi se vor elibera pașapoartele.” ”Și cu aprobările acelea cum să facem?”, a întrebat soțul meu. ”În momentul în care aveți pașaportul în mână, legal puteți părăsi țara. Nu aveți nevoie de alte aprobări.” Nu mai știu dacă i-am mulțumit, pentru că totul se desfășura ca într-un scenariu suprarealist. Într-adevăr, nu după mult timp, au sosit cei de la pașapoarte, am dat buletinele și în câteva minute am primit documentele care ne dădeau dreptul de a părăsi țara. Domnul Sorin Boldea, așa am aflat că îl chema pe îngerul nostru păzitor ce apăruse din senin în viața noastră, ne-a trimis la Oficiul Județean de Turism să ridicăm valuta și ne-a dat un bilețel către un domn din vama Borș, pe nume Toma, care ne va da toate detaliile despre accident și ne va facilita tot ce trebuie pentru a ajunge cu bine la spitalul unde era internată fiica. Am plecat în noaptea aceea. În vama Borș am întrebat pe un lucrător de acolo dacă îl putem contacta pe domnul Toma iar acesta ne-a spus că doar dimineață suntem așteptați. Am mers la o familie de cunoscuți unde am mai stat câteva ore, până s-a făcut dimineață. Când am ajuns în vamă, același domn ne-a întâmpinat, ne-a luat pașapoartele, le-a pus viza de ieșire din țară, ne-a întrebat dacă avem forinți și dacă mai avem nevoie de ceva. Ne-a dat un număr de telefon la care să sunăm dacă avem probleme. Ori de câte ori am întrebat de domnul Toma, lucrătorul acela a evitat să ne răspundă, așa că n-am insistat. Pe teritoriul Ungariei eram așteptați, așa că am trecut foarte repede. Când am ajuns la spital fiica noastră era conștientă.
Medicul care o îngrijea, neștiind românește, a găsit un tânăr din Târgu-Mureș, care era internat acolo cu o fractură la mână și care vorbea și românește, și ungurește. I-a propus să comunice prin scris cu fiica noastră, să-i răspundă la întrebări, pentru că era foarte bulversată neștiind ce s-a întâmplat și unde se află. Când am ajuns, ea citea răspunsurile acelui tânăr. Situația era destul de gravă deoarece fata fusese în comă timp de două zile și avea fracturi multiple. Nu insist asupra modului în care am petrecut timp de o săptămână dormind în mașină, în curtea spitalului, deoarece nu ni se părea că facem o jertfă. Eram fericiți că fiica noastră trăiește. Am vorbit cu medicul și i-am spus că intenționăm să ne întoarcem acasă, când părăsirea spitalului nu ar constitui un pericol pentru sănătatea fiicei noastre. Doctorul ne-a informat însă că nu are posibilitatea să facă externarea pentru că nu putem dovedi că este copilul nostru. Pașaportul cu care fusese în excursie era colectiv și a rămas la domnii profesori însoțitori. Am mers la Consulat, dar aici toți erau în vacanță pentru o lună. Trebuia să mergem la Ambasadă. În disperarea noastră am sunat la numărul care ni s-a dat în vamă. Ne-a răspuns colonelul Toma. Ne-a spus că în momentul în care vrem să plecăm de acolo, să-l sunăm, pentru că va trimite un echipaj care ne va aștepta pe teritoriul Ungariei și ne va însoți până în țară. Medicul ne-a dat doar o rețetă și filmele cu oasele fracturate, repetând că ieșirea din spital nu are cum să o facă. Am fost puși în situația de a ne ”fura” copilul din spital. Aici este însă o altă poveste, pe care nu o relatez acum. Am plecat și am fost așteptați, așa cum ni s-a promis. În vamă ne aștepta cel care ne-a întâmpinat la plecare și ne-a facilitat trecerea. A venit la mașina noastră și ne-a spus că el este Toma, dar că în starea în care eram când am ajuns în vamă nu ne-a putut lăsa să trecem pentru că fata încă nu se trezise din comă, iar noi eram într-un risc mare de a produce accidente, după cum arătam. Nu am avut în viața noastră nici bune, nici rele cu Securitatea, așa că în momentul în care lumea striga în stradă ”Jos Securitatea!” noi eram gata să ne batem cu toată lumea, pentru că față de noi, care suntem niște oameni simpli, câțiva s-au dovedit a fi mult mai mult decât Oameni. Nu știm dacă mai trăiesc, cum o mai duc, nu știm care a fost soarta lor după această întâmplare, dar nu-i vom uita niciodată și le dorim din tot sufletul binecuvântarea lui Dumnezeu, ca răsplată pentru binele făcut. Cu siguranță că și între ei, ca peste tot, au fost și buni, și răi. Noi am avut șansa să-i întâlnim pe cei buni și le mulțumim mereu!
