COGITO ERGO SUM: Nucile copilăriei

Am văzut recent, într-o dimineață, printre blocurile din cartierul meu, un bătrân care se învârtea încet pe sub un nuc, pipăind cu picioarele prin iarbă ca și cum ar fi căutat ceva. Gestul lui m-a făcut să mă opresc și păstrând limita de discreție așteptam curios să văd ce găsește. S-a aplecat de câteva ori și ceea ce găsea punea în buzunar.
Brusc, în fața ochilor mi-a apărut, din cotloanele memoriei o imagine pe care o consideram uitată. Mă vedeam pe mine, un puști de școală generală, aflat la țară, la bunici. Mergeam cu vacile în ciurdă, undeva în capătul satului, dincolo de cimitirul unde azi se află bunicii mei dragi – Dumnezeu sa-i odihneasca in pace! Deși uneori consideram acest lucru o corvoadă, poate și datorită faptului că trebuia să mă trezesc devreme, toamna îmi plăcea să merg eu cu vacile. Chiar îl rugam pe bunicul să mă lase pe mine. Asta pentru că după un astfel de drum mă întorceam acasă cu buzunarele pline de nuci. Cât era satul de mare, îmi târam picioarele prin șanțuri sau pe sub garduri, în speranța că voi găsi nuci.
Nu este om gospodar care să nu aibă în curte un nuc. De regulă îi plantau departe de casă pentru ca rădăcinile viguroase ale nucului să nu afecteze fundația casei. Așa că nucii, mai mari sau mai mici erau de cele mai multe ori aproape de gard, iar crengile treceau uneori dincolo de proprietatea omului. Este o lege nescrisă, de bun simț, la țară: ceea ce cade dincolo de gard, poate fi cules de oricine. Așa că, spre bucuria mea, găseam multe nuci. Ici colo, pe sub câte un nuc, nu găseam nimic, semn că acolo, gospodarii au apucat să le culeagă deja. Îi consideram pe aceia ca fiind zgârciți…Să se trezească mai repede ca să nu le culeagă alții nucile căzute dincolo de gard, mi se părea atunci, culmea zgârceniei.
Acum ați ghicit, bătrânul de care spuneam la început căuta nuci. În oraș, nucii, la fel ca și alți pomi fructiferi crescuți printre blocuri, sunt ai nimănui sau ai tuturor. Sunt pe domeniul public, sunt ai comunității. E drept, se întâmplă uneori ca atunci când vrei să iei un fruct, un măr, un pumn de cireșe sau nuci, cineva din bloc să strige la tine trezindu-și din amorțeală spiritul de proprietar. Pe care l-a avut cândva, înainte ca viața să-l fi smuls din universul lui aruncându-l între betoanele orașului. Însă în cazul de față pe bătrân nu-l deranja nimeni. După ce l-am privit minute bune, cu un zâmbet în colțul gurii, mi-am văzut de drum. Însă o întrebare nu-mi dădea pace: Oare și el a mers în copilărie cu vacile în ciurdă culegând nuci de prin șanțuri?
O, Tempora! Unde ești copilărie cu nucile tale cu tot?
Mirel Matyas