Anunțul morții baronului Wesselényi Miklós-Senior

Știm că Moartea își trage puterea din faptul nașterii, că viața pe Pământ nu este altceva decât o necontenită înaintare către stingere și, cu toate acestea, o! ce durere groaznică chinuiește inimile simțitoare atunci când sfârșitul îi răpește de lângă noi tocmai pe aceia pentru care ne-am fi dat viața ca ei să trăiască!
Mi-a fost hărăzit să simt aceasta: mie, mama a doisprezece copii, care ar fi fost cu toții dovezi ale dragostei curate vădite de un mare bărbat. Cu excepția unuia, natura pieitoare a firii i-a smuls de lângă mine, unul câte unul, astfel încât de fiecare dată casa soțului meu a devenit mai pustie, iar mie mi s-a părut că Lumea se transformă într-un deșert nemărginit. Viața tatălui vostru și supraviețuirea unicului fiu, a cărui creștere norocoasă s-a dovedit a fi noua fericire oferită de Milostivirea Cerească, au constituit alinarea durerii mele de mamă, până când, alături de același singur băiat al meu, ne-am cufundat în cel mai negru doliu.
Eu am pierdut un soț cu multe calități rare; el, un tată de felul cu care nu prea mulți fii se pot lăuda. Iată un om bun de dat exemplu pentru o căsnicie fără de pată și o dragoste paternă nelimitată. El a întrupat o sumedenie de virtuți: o exprimare directă și curată; un spirit altruist de dreptate; un curaj și o noblețe caracteristice; dar mai ales iubirea plină de râvnă a patriei, situată deasupra tuturor! Ea îi mișca sufletul cu precădere, îi preocupa și-i epuiza spiritul, s-a ridicat deasupra simțirilor dureroase din ultimele zile și care a constituit fără întrerupere subiectul cugetărilor sale. Dragostea de patrie a pierit numai smulsă odată cu ultima-i suflare – ori poate nici n-a fost smucită – ci s-a contopit cu noblețea sufletului și s-au mutat împreună pe tărâmul nemuritorilor, acolo unde calitățile adesea neprețuite în această lume sunt răsplătite neîncetat!
Oare chiar este nevoie să-l numesc pe cel pe care-l jelesc? Să adaug la cele deja deslușite că neuitatul meu soț a fost un Domn, răpit în cel de-al 59-lea an al vieții sale, în al 33-lea an al unirii noastre întru căsnicie neîntinată, despre amarul pe care numai moartea mi-l va risipi? Boala i-a fost agravată în mare parte de felul cum strădaniile de făurire a destinului Patriei au fost împreunate cu nemeritate șicane, urzeli venite din partea unora de la care nu s-ar fi așteptat, pe care îi socotea în mod deosebit ca ajutoare de nădejde alese să înfăptuiască lucrarea Patriotică și pe care îi prețuia înainte de alții. Astfel, inițiativele nobile, faptele bune devin rugina care ne macină viața!
Ci el a plecat în 25 ale lunii din locul ignorării sale. A ațipit lin și fără să se chinuie, ca un bărbat a cărui liniște sufletească s-a adăpat în ceasul final din conștiința corectitudinii. Iar mie mi-a revenit trista sarcină, potrivit cu destinul și meritele sale, de a-i muta neprețuitele-i rămășițe, potopite de lacrimile mele, în cripta din Jibău, unde se odihnesc osemintele marilor săi înaintași, iubiții săi părinți, misiune pe care, date fiind împrejurările, am și îndeplinit-o.
A rămas doar să-i acordăm ultima cinstire, ceremonie celebrată în data de 10 a lunii decembrie, în marea biserică de pe strada Farkas (azi: str. Mihail Kogălniceanu) din Cluj. Inima mea îndurerată va fi alinată dacă ne veți onora cu prezența dumneavoastră la această despărțire finală. Amarul îmi va fi îndulcit dacă voi vedea că vor participa toți cei pe care i-a respectat și i-a iubit și care, la rândul lor, l-au apreciat și l-au îndrăgit. Sper ca, atunci când vor primi dureroasa veste, aceia care l-au cunoscut cu adevărat și nu vor avea posibilitatea să vină să ne împărtășească sentimentele. În ceea ce mă privește, rămâne să-mi petrec zilele triste ale văduviei mele îndoliate, străduindu-mă să ajung în Patria Eternă, unde niciodată nu există despărțire…
Cserey Heléna

Articol apărut în revista „Caiete Silvane”