Sub egida ziarului Magazin Sălăjean a apărut o nouă carte semnată de Daniel Săuca: „Aș vrea să vă rog”, cu o prefață de Carmen Ardelean. Volumul cuprinde o selecție din editorialele publicate de autor în perioada 2017-2020 în cotidianul Magazin Sălăjean.

Daniel Săuca: „Scriu săptămânal editoriale în Magazin Sălăjean din octombrie 2007. De 13 ani. Dacă nu mă înșel, scriu mai apăsat editoriale de pe vremea cotidianului Transilvania Jurnal. Să fie de atunci 22-23 de ani… Un lucru măcar e clar: am îmbătrânit! Am îmbătrânit și cu editorialele mele, cu speranțele mele, cu disperările mele. Și neputința: nu pot schimba (în bine) mai nimic din baiurile societății românești. Poate nu acesta este rolul ziaristului, publicistului, editorialistului, ci acela de a depune mărturie, de a scoate la lumină nenumăratele incongruențe, probleme ale țării, ale oamenilor. Asta și fac, cred, de mulți ani.  Cu cât succes, rămâne de văzut… E de văzut și ce mai înseamnă azi succesul. Deja am vorbit prea mult… Le mulțumesc și pe această cale tuturor celor care mă sprijină în demersurile mele culturale și jurnalistice!”

 Daniel Săuca (n. 31 august 1973, Supur, jud. Satu Mare). Poet, editor, publicist, manager cultural. Redactor-șef al revistei „Caiete Silvane” (din februarie 2005) și director al Centrului de Cultură și Artă al Județului  Sălaj (din octombrie 2010). Volume: Poezie: „Gândacul cu cinci pene roz” (1999); „ Cartierul vestic al iadului” (2009); „Clopotele raiului” (2012); „La centru, prin nord-vest” (2015). Publicistică: „Tranșee & șantiere” (2012); „România mea nu mai există” (2011); „Secera și pixul. Propagandă în presa scrisă din județul Sălaj înainte și după decembrie 1989” (2010), „Voi chiar vorbiți și în numele meu?” (2010); „Rotisorul politic” (2010); „Homo Silagenssis” (2006, 2007, 2008); „Un bou în anul maimuţei” (2016). Editor al Anuarului Presei Sălăjene (2009 – 2019) și a numeroase cărți apărute la Editura „Caiete Silvane”. A colaborat la periodicele: „România literară”, „Steaua”, „Poesis”, „Familia”, „Caiete Silvane” „Mișcarea literară”, „Citadela”, „Discobolul”, „Apostrof”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj și al Cenaclului literar „Silvania”. Președinte al Asociației Jurnaliștilor din Sălaj şi al Asociaţiei Scriitorilor din Judeţul Sălaj. Despre creația lui au scris și Ioan Holban și Irina Petraș („România literară”), Al. Cistelecan („Argeș”), Adela Naghiu („Nord literar”), Viorel Mureșan („Mișcarea literară”, „Caiete Silvane”), Carmen Ardelean („Caiete Silvane”, „Tribuna”), Marcel Lucaciu, Imelda Chința, Viorel Tăutan („Caiete Silvane”), Marian Drăghici („Viața românească”), Constantin Butunoi („Arca”), Menuț Maximinian („Tribuna”), Grațiela Popescu („Ziarul de duminică”).

  

(Ne)îndoieli, (ne)liniști, (ne)dumeriri și câteva (in)certitudini

Carmen Ardelean

Cred că printre primele capete de acuzare, când vine vorba de presa de azi ar fi, pe lângă grava intenție de a dezinforma „cu premeditare”, ca să abuzăm, la modă, de pleonasm, absența stilului. A amprentei personale. A acelui nu-știu-ce pe care îl au artiștii în toată puterea cuvântului și care îi face ușor recognoscibili, inconfundabili. A acelui nu-știu-cum care te determină să spui că frumusețea, atunci când e vorba de scris, nu e o problemă de gust, iar sinceritatea nu e o problemă de principiu sau de atitudine, ci o stare de a fi.

Noul volum de editoriale publicate de Daniel Săuca în perioada 2017-2020, intitulat Aș vrea să vă rog, permanentizează o formulă pe care am încercat să o fixez în prefața anteriorului volum de aceeași factură, Un bou în anul maimuței și pe care o identificasem, cumva empiric, în La centru, prin nord-vest. Dincolo de obsesiile tematice, nuclee ofertante ale vremurilor pe care le trăim (cultura, învățământul, politica, socialul, sportul, sănătatea etc), de eterogenitatea formulelor jurnalistice sau a registrelor stilistice la care apelează, când ludic, când grav autorul, de o fină, pertinentă analiză a profilului societății, cu aspectele culturale, economice, morale, politice, se dezvăluie, deloc neașteptat, un Homo Silagenssis (tot mai) aplecat asupra marilor adevăruri (și minciuni) ale lumii, secondat de mereu atentul cercetător al cauzei și efectului, ale cărui probitate și pertinență sunt date de un puternic background cultural, jurnalistic.

Există însă câteva note care par să individualizeze volumul de față și să fixeze ceea ce aș numi o matriță editorială. Astfel, interogațiile care abundă în volum, notă clară a autorului, nu sunt, ca în volumele anterioare, strict retorice. Ele includ, de fapt, direcții, răspunsuri la criza în care ne aflăm de niște decenii și ceva, mai cu seamă cele din seria de întrebare la întrebare „Dar dacă ar fi fost altfel?”. În plus, unele sunt admirabile jocuri de cuvinte, în care autorul introduce, ca un numerolog (după…ascendentul de astrolog, vezi titlul volumului anterior) numerele magice ale ultimilor ani: 100, care apare de aproape 10 ori în volum și 30 care depășește 30 de prezențe, inclusiv în titluri(30 de ani de jurnalism liber în România, La 30 de ani…,100 ± 30 etc), a căror esență istorică, semantică este o nedreaptă, inegală luptă între ce a fost, este și ce ar fi putut fi. Extrem de interesant e modul în care autorul „des-cifrează” cifrele, literalizându-le și, uneori, ca o supremă, dar atât de binevenită trădare a naturii lui literare, literaturizându-le, ca într-o scurtă privire asupra istoriei noastre [atât cât (mai) este] de ieri și, mai cu seamă, de azi și de mâine. De altfel, una dintre puținele convingeri explicite e „Sunt convins că nu putem avea un viitor mai bun dacă, mai întâi, nu-l «creionăm», înțelegând prezentul și trecutul”.

 

Structura discursului publicistic e, de cele mai multe ori, in micro, evident, apropiată de cea a discursului antic, cu un mai mult sau mai puțin abrupt exordiu, urmat de, mai mult sau mai puțin dezvoltate, narratio, argumentatio, digressio și peroratio. De evidențiat preludiile care contextualizează punctual, abuzând sănătos, justificat, specific stilului jurnalistic, de funcția referențială a comunicării și pledoariile persuasive, asezonate cu parafrazări, cu tâlc, ale clasicilor decedați sau…în viață. Pe aceeași linie se înscriu și titlurile articolelor: Locația inadecvării, D’ale culturii, D`ale Europei… Caracalgate, Și absența la vot e o opțiune politică, Indicații prețioase, Din vremea coronavirusului. Altele, cele mai numeroase, de altfel, anticipează tonul interogativ, dubitativ din text: Salvați de Poezie? Solidar cu borfașii? Dispariție sau reinventare? Ce/cine ne poate salva? Măi „băieți”, nici măcar de Centenar? Ne da-ți ori nu ne „daț-i”? Ce mai citim? A murit gazetăria? Să nu anticipăm anticipatele? Ce se va întâmpla cu „cultura”?, prefigurând, destul de ambiguu, tema editorialului.

Aproape orice eveniment din sfera literară, socială, sportivă (vezi victoria răsunătoare a lui Halep) e prilej, linie de start pentru amare constatări, meditații pe marginea strâmbei involuții a societății, a lipsei de inspirație și tact a politicienilor, dar și a șansei de a  gândi și rosti un meritat laudatio nației române, de centenar. Enunțurile sunt eliptice, mitraliate, atunci când frustrarea, nemulțumirea sunt peste limita legală sau deliberat ample, cu iz literar, când ironia e ridicată la nivel de artă : „Vine încă o tură de minunate zile libere. Țara, cu un oftat prelung, va moțăi cu gândul, firește, la evenimentele incredibile de acum două mii și ceva de ani”. Nu pot să neg că am citit întreg textul Știri care contează ca pe un puternic poem simbolist.

Ba singur printre contemporani, ba portavoce a breslei, generației, românimii care observă, neputincioasă, conflagrațiile interne, între oricare și oricine, Daniel Săuca ajunge să realizeze, de cele mai multe ori, un interesant parajurnalism, hiperjurnalism, prin modul analitic în care se raportează la mass-media și la reprezentanții acesteia, tot mai săraci (ca număr și nu numai…). Nu lipsește, cum ne-a obișnuit, deja clasicul portret al ziaristului construit pe o serie de tipul „nu poți fi dacă”, realizând, astfel, indirect, imaginea plastică a celor care dau titlul articolului Ticăloșii din presă  și subliind „inerenta dispariție, dacă nu reinventare sau schimbare a mentalității” ziariștilor. Un firesc al fluxului argumentării, o naturalețe care ascunde, pentru cititorul neavizat, o structură profesionist construită: de exemplu, în articolul mai sus menționat,  după portretul, conturat prin negații, al adevăratului ziarist, portret ce subliniază, de fapt, imaginea ticăloșilor, e introdusă dovada științifică, apoi e ilustrată realitatea națională, urmată de cea locală, aflată, de fapt, în zona de interes. Căci Sălajul rămâne centrum mundi al volumului, oricât de globală ar părea perspectiva, un Sălaj „mirific spațiu unde prosperă niscaiva gunoieri de presă, și în chip de propagandiști & manipulatori din păcate a prea multor instituții și persoane „interesate” de propria lor imagine & prosperitate”, un alt loc în care nu s-a întâmplat și nu se întâmplă (mai) nimic.

Nici problema stricătorilor de limbă sau a prostituției limbii, puternic generalizată, nu rămân netaxate, poate cu mai puțin aplomb decât în volumele anterioare, vizând, mai cu seamă, social media.

Nu poate scăpa unui ochi atent nici modul în care se fixează, în deplină cunoștință de cauză, ținte strategice, idealuri (educațional) jurnalistice: „Poate a venit momentul unei «deratizări» generale și pentru tipul ăsta de șobolani ai tranziției. Poate. (…) Poate sunt speranțe”  pe care le alternează cu îndoieli metafizice „Vom trăi și vom vedea dacă lucrurile se vor adeveri, și din această perspectivă.”

Gura satului jurnalistic e studiată, analizată și parafrazată cu meticulozitatea și priceperea unui stomatolog-etnolog cu har și abnegație, fie că e vorba de opinii politice (și nu numai), studii sociologice, anchete literar-sociale sau zvonoteci: „Mai zic unii că și în presă, cum sunt patronii, așa sunt și angajații”. Ba mai mult, schițând portretul unei țări în pandemie, autorul încropește, posibil involuntar, un mic dicționar de sintagme uzuale „de urgență”. Uneori, volumul pare o istorie a eșecurilor postdecembriste, pe înțelesul tuturor, în care evenimente marcante sunt devalizări, privatizări, taxări, inechități, iar cuvinte mari precum „solidaritate” sunt atât de prost înțelese. Alteori, când realitatea e prea opresiv-represivă, prea obsesiv-compusivă, editorialistul evadează în sine, eliberând latoategânditorul.

O lamentație necesară, impregnată de „vai” sau de (e)ternele colinde creștine, politicianiste, stradale, fiesbuciste susține subiectivitatea „debordantă”, alături de un permanent monolog adresat unui cititor pe care îl presupune/dorește critic, dubitativ: „Dacă nu mă credeți, faceți, de pildă, o incursiune în istoria gazetăriei de după decembrie 1989. Cine știe?”

O dominantă puternică o constituie axa paradoxurilor de diverse tipuri: paradoxurile industriei/economiei (cu dublu sens) actuale, în care pufuleții stau pe același raft financiar cu literatura, în care românii achiziționează de zece ori mai puține cărți decât ar fi necesare pentru a ne putea considera un popor cultivat și citesc tot mai puțină poezie, dar și în care un cititor al unui cotidian din urbea noastră s-a adresat Protecției consumatorului, exasperat de stricătorii de limbă ai unui cotidian local. Intrigante sunt și paradoxurile organigramelor actuale ale guvernului care își alege oamenii din rândurile circarilor presei, în care ipocrizia e generalizată sau destinul analfabeților funcționali din varii „sfere înalte” e admirabil, ca să nu mai vorbim de perspectivele generației actuale de tineri cărora „Tehnologia le va da exact cât le trebuie să trăiască fericiți în prezent. Fără istorie, fără viitor, cu un prezent «mankurtizat» de noua divinitate născută din «spuma accidentelor», Marea Tehnologie”. Nici zilele din vremea pandemiei, cu măsurile și amenințările lor (însingurări, imn difuzat din mașinile poliției, într-un interval bine stabilit, în week-end, sistarea evenimentelor culturale, știrile contradictorii etc) nu pot fi catalogate altfel decât paradoxale, asemenea priorităților naționale – fotbalul înainte de toate -, mai ales în anul Centenarului. Nu trebuie să ne intrige, în acest context, conchide autorul, analizele pertinente ale studiilor și sondajelor realizate la nivel național, care ne demonstrează, încă o dată, că suntem chiar o „țară înapoiată cu sclipici occidental”, în care „nimic nu merge” în justiție, administrație, salarizare, trenuri, sănătate, sport, și cum să meargă dacă nici autostrăzile nu merg.

Sunt acute, în ultimul stadiu, nevoia de actiune, nu de discurs (paradoxal, la un ziarist), de revoluție pentru educație, de teatru local (altul decât politic, deci, pe rit vechi, cu sens propriu), de a încerca să schimbăm destinul tragic al poeziei, azi, de a pălmui fața văzută a presei „isterice” care nu poate „respira decât pe bază de sânge și cadavre” și cea nevăzută a politicii care funcționează, deloc principial, pe (doar) două principii-rețetă simple, „diabolizarea adversarului și oferirea de diverse iluzii electoratului”.  Singurele ale „desenului animat” numit politică.

Cele mai sincere și mai emoționante lecții de combatere a fariseismului etnic, religios, politic, literar sunt articolele in memoriam (prof. Petru Bonțea, Fejér László, Józsa László) în care tonul e cât se poate de uman, devoalând bine zăvorâta hipersensibilitate și cele despre lansări editoriale, evenimente culturale (în general) sălăjene sau naționale.

Aș vrea să vă rog să îmi dați voie să închei cu o supoziție ce are toare șansele să devină o certitudine: unui jurnalist cu stil, îi ies aforisme, maxime, cugetări și când/chiar dacă nu își propune asta, mai ales la final de editorial. Iată câteva dovezi… scrise: „Ce-i drept, cărțile se pot comanda și on-line. Pufuleții, nu…”; „Longevitatea incredibilă a Poeziei e un semn și pentru adevărul: lucrurile esențiale nu se măsoară în bani!”; „Avem nevoie de mai multe Simone. Deocamdată, avem doar una.”; „Sporovăiala asta globală e poate semnul iadului. Să fie raiul plin de o asemenea imensă vorbărie?…”; „Cine știe, probabil și cei care sunt (aparent) cu capul în nori pot avea un sfat, o pildă despre cum să umblăm pe pământ…”.  Magister dixit