Daniel Mureşan
Suntem în plină campanie electorală, de data aceasta mai altfel decât de obicei. Nemaifiind permise mitingurile electorale, dezbaterile s-au mutat în presă, pe facebook sau pe diverse site-uri. Mai bine-zis porcăiala, că de programe electorale nu prea poate fi vorba. O armată de postaci, membri sau nemembri de partid s-au lansat, de cele mai multe ori sub umbrela anonimatului sau a pseudonimului, într-o campanie de denigrare a adversarilor, aruncând venin și minciuni în stânga și în dreapta. Nu e vorba despre un partid anume, aproape toate procedează la fel. Cei mai mici au bani mai puțini, deci postaci mai puțini.
Toți sunt mânați în luptă de tătuci mioritici, tătuci ce le știu pe toate, ce dau întotdeauna indicații prețioase, se pricep la toate. Dar, ce contează? E tătucul nostru, și nu trebuie să-i ieșim din cuvânt. Că doar el ne-o da serviciu bun, ne-o angaja neamurile și amantele. Sigur, ideea tătucului care ține în mână destinele comunității sau al națiunii e apanajul societăților mai puțin dezvoltate, eventual infantile, unde o mână ce trebuie sărutată hrănește și ocrotește pe toată lumea cu dragoste părintească. De-a lungul vremii, tătucii au fost nu foarte diferiți, diferite erau continentele și popoarele. Vezi Stalin, Ceaușescu sau Mobutu Sesse Seku. În istoria noastră recentă, Iliescu și Băsescu au jucat doar cartea tătucului, dar după succese temporare au pierit. Vin tătuci mai noi, mai carismatici, mai în ton cu generațiile. Dar vin. De partea cealaltă a baricadei, Constantinescu a pariat pe cartea raționalității obiective, dar a pierdut grandios. Era prea devreme ca românii să se lepede de tătuc. Nici acum nu e mult diferit. Toți se bat pentru alegerea președintelui, deși acesta are puteri limitate. Dar ce contează, noi vrem tătuc și gata!
Nominalizările candidaților de la multe din primăriile județului s-au făcut pe ultima sută de metri. Disperarea a venit tocmai din absența tătucilor. La multe partide, nici unul dintre candidații anunțați sau potențiali nu se ridicau la nivelul tătucului local, de aici și criza de timp în care au intrat toate partidele, încremenite în aceeași logică.
Dar să revin la tema de început. Toți postacii înjură candidatul advers, doar tătucul lor e bun. Nu se vine cu o dezbatere de idei, cu un ton normal, cu decență și respect. Nu se acceptă faptul că fiecare greșim, că luăm numeroase decizii greșite. Și că toată lumea are dreptul la o a doua șansă. Când vom învăța că a fi uman înseamnă și a greși, atunci vom fi liberi și eliberați. Și mai puțin înverșunați.
Așadar, se caută în continuare tătuci. Idoli. Cineva care să ne scoată din sărăcie. La un moment dat tătucii devin niște ingrați. Nu contează motivele. Se vor tătuci proaspeți, ce mint mai frumos. A devenit o trăsătură genetică a românului. De ea se scapă doar prin educație, dar noi nu am ajuns la aceea fază. Din păcate, nu putem face nimic să accelerăm procesul. Semnalul trebuie să vină de la aleșii noștri, dar vai, am ales niște tătuci ce nu-și doresc asta. Parcă anii ‘90 se apropie din ce în ce mai tare de noi, în ciuda logicii timpului, în ciuda vorbelor frumoase de peste 30 de ani – adică “cuceririle democrației”.
Nevoia de tătuci
