[interviu cu Marcel Breazu, basist la trupa Celelalte Cuvinte]
Sergiu Boldor: Marcel, cum asculți o trupă ca Celelalte Cuvinte?
Marcel Breazu: O întrebare foarte tare. Trebuie să răspund la ea. (râde) Dar, noi, ca interni, din Celelalte Cuvinte, ascultăm altceva. Adică ce auziți voi e una și ce auzim noi e altceva. Noi suntem deformați total. Noi nu știm cum aud alții. Spre exemplu, eu când ascult o altă trupă, uneori ascult instrumentele separat. Pentru că depinde de ceea ce vreau să ascult, ce doresc, cu ce vreau să rămân din ceea ce ascult. Dar nu întotdeauna ascult trupa pentru mesajul transmis prin text, de multe ori ascult doar instrumentele. E o deformare, e cu totul altceva. Noi nu știm cum ne aud alții. Dar odată cu internetul ai acces la orice gen de muzică. Pe vremea noastră era cu totul altceva. Acum fiecare e liber să asculte ce vrea.
Nu pot să sfătuiesc pe cineva cum să asculte sau cum să nu asculte muzica noastră. Fiecare ascultă cum simte nevoia. Oamenii sunt foarte diferiți și fiecare ascultă altfel. Trebuie să-ți spun că am avut și eu experiența asta când ascultam pe vremuri ce-mi plăcea mie: Genesis, Jethro Tull, Gentle Giant sau alte formații din astea care erau pe vremea noastră mai diferite și mai deosebite. Nu reușești din prima să asculți și să ajungi la ce au vrut ei să transmită, mai ales dacă nu înțelegi textul. În rock e o mare diferență față de jazz. Dacă ai numai instrumente totul e clar, dar unde ai și voce și text s-ar putea ca fiecare să interpreteze în alt fel. Impactul e mult mai mare. Atunci, dacă nu știi, dacă nu înțelegi textul, îţi lipsește ceva foarte important. Apoi mai depinde cum interpretează fiecare textul.
Nu noi am inventat muzica rock și, pentru că am avut cât de cât o pregătire muzicală, am putut să ne dăm seama de valoare, de un sistem de valori care și în domeniul muzicii rock există.
Nu cred că există o rețetă prin care să-i sfătuim pe alții cum să asculte muzica noastră. Sunt sigur că fiecare ascultă într-un alt fel, unii ascultă vocea, textul, alții trupa în ansamblul ei, cu siguranță sunt oameni care ascultă doar instrumentele. La noi despre asta e vorba, despre amestecul ăsta de instrumente care e un întreg împărțit în mai multe elemente. Fiecare element este elaborat pe gustul nostru, nu e lăsat la întâmplare. Sigur că avem un scop și anume de a face întregul cât mai amplu. Cam ăsta-i principiul pe care l-am aplicat întotdeauna. Unii au perceput așa cum am vrut noi, alții nu. Am avut și de unde învăța, pentru că nu noi am inventat muzica rock și, pentru că am avut cât de cât o pregătire muzicală, am putut să ne dăm seama de valoare, de un sistem de valori care și în domeniul muzicii rock există. Noi avem un sistem de valori în funcție de care ne-am elaborat piesele noastre, compozițiile noastre, ca să corespundă cu ce credem noi. Pentru că asta facem noi, de fapt, construim o imagine, transmitem o stare, sau o poveste. Nu știm cum o percep ceilalți, depinde de foarte mulți factori, de dispoziția noastră, de dispoziția celor care primesc ceea ce le oferim noi și nu întotdeauna ești în starea de a primi sau de a da. Cam asta e.
S.C.B.: Eu abia aștept să descopăr evoluția imaginației tale. Mi-ar plăcea să vorbim despre discografia „Celelalte Cuvinte”.
M.B.: Memoria mea este full, ocupată cu circuite integrate, cu tranzistoare, nu prea am memoria albumelor, Călin știe mai multe despre acele albume, acum sunt peste tot, există, le găsiți.
Pe mine m-a interesat foarte mult muzica rock. Când am început noi, să zic prin anii ʾ79-ʾ80, eram la Oradea, am observant că între mesajul trupelor străine pe care le ascultam eu și cel al trupelor românești era o mare diferență. Nu prea erau trupe foarte multe în România, iar eu ascultam mai mult trupe străine. Aveam dicționar și încercam să traduc din engleză textele pe care le scriam după auz. Le ascultam pe casetofon, dădeam banda înainte, înapoi, înainte, înapoi, până când se făcea ferfeniță. Voiam să văd: dom’le, ăștia vor să spună ceva, au ceva de transmis. Evident că în România aveam Phoenix, Sfinx, care erau ok. Sunt și exemple pozitive, dar majoritatea pe care le auzeam, mai ales la radio, erau „slabe”. Acum mi se pare chiar mai rău ca atunci. Și am zis: dom’le, aici e o problemă, hai să încerc să fac ceva, mă rog, pe măsura instrumentației. Eu voiam să facem lucruri foarte elaborate și foarte pertinente și atunci trebuia să fac și textul să fie la aceeași înălțime ca să putem transmite ceva diferit. Din acest motiv se și numește trupa „Celelelate Cuvinte”, lucru care, bineînțeles, a evoluat în timp. La început ne-am grăbit, dar apoi am început să elaborăm mai serios totul. De exemplu la „Comoara” am lucrat câteva luni. Asta nu înseamnă că am lucrat de dimineața până seara, dar după masa mai scoteam un caiet, mai aranjam, îmi plăcea să fac asta, deci sunt lucruri care au durat foarte mult ca să le elaborăm, mai ales textele. Nu ieșea totdeauna din prima.
Observația mea e că în limba română e mai greu de compus.
S.C.B.: Textele pe care le-ați înregistrat așa le-ai scris de la început sau mai ai bucăți care n-au intrat în melodii?
M.B.: În engleză de exemplu cuvintele sunt scurte, (într-un vers cu un numar mic de silabe poţi să spui multe chestii) apoi consoanele plăcute, multe vocale etc. fac fonetic să se audă bine. La noi, odată lungimea cuvintelor (numarul mare de silabe), apoi consoanele şi unele din vocalele noastre fac totul mai dificil. Observația mea e că în limba română e mai greu de compus. De asta îl tot rog pe Călin, dom’le, fă și tu acolo 11 sau 14 silabe, nu mai fă 3 sau 4, că nu mai am ce să spun. Adică am spus deja tot, toate cuvintele alea scurte din limba română le-am folosit și ajung să mă repet. E puțin mai complicat.
S.C.B.: Mi se pare foarte multă apreciere față de voi din partea publicului care cântă versurile cu trupa.
M.B.: Acest bussiness în România, că e, de fapt, o piață, în care o trupă merge și cântă publicului cam ce vrea el să audă, face parte din peisaj. Dar e important cum respecţi publicul, indiferent dacă îți știe versurile sau nu. Contează, totul contează dar, cum să zic, în atâția ani de zile uneori ajungi într-un fel de rutină. Şi nouă ne place să-l auzim că ne știe versurile.
…lucrurile care sunt făcute de artiști adevărați sunt sensibile și e imposibil să le mai privești cum trebuie pentru că pur și simplu sunt diluate de atâta și atâta kitsch
S.C.B.: Dar care crezi că e buba pentru care publicul e așa superficial la muzică?
M.B.: Foarte bine spus. Dar să știi că și artiștii sunt. Melodia aia cu pictorul, cea pe care tocmai ai auzit-o la mine, vorbește exact despre asta, despre artistul din ziua de azi. Eu am dat ca exemplu un pictor acolo, dar se aplică la orice domeniu. Nu uita că piața s-a schimbat total. Sunt lucruri care se deteriorează, nu mai ai timp cum aveam înainte, dar trebuie să trăiești din ceva și atunci pentru muzică ai foarte puțin timp.
Foarte mult contribuie și faptul că îți bagă sub nas tot felul de informații la care ai acces gratis, adică ești bombardat cu muzică de proastă calitate din toate direcțiile și atunci ajungi să banalizezi chestia asta și să nu mai percepi muzica pentru că devine cu timpul o obișnuință. E aglomerație, e inflație și calitatea bineînțeles că are de suferit. Aici pierde toată lumea pentru că lucrurile care sunt făcute de artiști adevărați sunt sensibile și e imposibil să le mai privești cum trebuie pentru că pur și simplu sunt diluate de atâta și atâta kitsch. Probabil se va autodizolva toată chestia asta în viitor.
Va fi atât de multă muzică încât lumea nu va mai înțelege, nu o va mai primi așa cum vrei tu s-o transmiți.
S.C.B.: Chiar asta voiam să te întreb. Cum vezi viitorul?
M.B.: Va fi atât de multă muzică încât lumea nu va mai înțelege, nu o va mai primi așa cum vrei tu s-o transmiți. Adică va fi destul de greu să simțim niște chestii. Chiar și pentru noi, care suntem destul de cunoscuți, e tot mai greu să pătrundem într-o piață în care artiștii urcă artificial, adică ceea ce vreau să spun este că sunt suficienţi artiști umflați cu pompa.
S.C.B.: Cred că tot timpul o să rămână așa, un fel de balans.
M.B.: Totdeauna a fost și artă și mai puțin artă. Era mai demult Consiliul Culturii care superviza tot felul de spectacole, era cenzura, sub aspectul ăsta era o problemă că nu puteai să spui orice, dar, pe de altă parte, era bine, pentru că nu oricine putea să ajungă artist. Acum oricine are în dormitor un studio, ăsta e adevărul. Fiecare cum poate. Toți vor, asta e clar. Cred că acum, dacă ar fi să pornesc din nou la drum, aș alege altceva.
La muzică nu aveau ce să cenzureze
S.C.B.: Am vrut să te întreb, apropo de cenzura vremurilor de atunci. Eu nu înțeleg cum funcționează cenzura lor pentru că dacă eu eram în cenzură și eram setat să cenzurez texte aș fi cenzurat jumătate din ce ai scris. Cum au trecut așa simplu de cenzură textele voastre?
M.B.: În principiu cei care erau acolo în comisie erau compozitori; sau, de exemplu, dacă scoteai un album la Electrocord nu puteai decât dacă treceai printr-o comisie. Comisia avea și rolul de cenzură. La muzică nu aveau ce să cenzureze, adică puteau să cenzureze pentru că era prea nervos sau toba era prea tare sau știu eu, dar, în general, cu textul aveau ei probleme. Și trebuia să scrii printre rânduri. Pe unii i-a păcălit textul sau, știu eu, poate erau și ei superficiali, nu știu. Pe unii i-a păcălit, pe alții nu i-a putut păcăli.
S.C.B.: Dar au existat cenzuri?
M.B.: De exemplu la melodia Iarbă prin păr, melodie care era pe album, la nu știu ce televiziune română a trebuit să modificăm textul. Era deja publică, nu le-au plăcut nu știu ce cuvinte. S-a întâmplat și asta în istorie. Ăsta era un lucru rău. Acum, dacă ar fi să aleg între ce e acum și ce era atunci, nu știu ce să zic, e prea complicat să evaluezi corect. Tot ce am așteptat am pierdut pe partea cealaltă și invers.
Așa aș vrea să arate produsul final, să fie un act cu greutate.
S.C.B.: O fi un echilibru. Oricum textele voastre sunt genul de texte la care trebuie să stai să faci studii pentru a le pricepe.
M.B.: Exact așa am ajuns la soluția asta. Mie mi-au plăcut textele elaborate la melodii pe care le auzeam eu, în special cele americane, englezeşti. Scriam textul, vedeam, înțelegeam, apoi ajungeam la un vers și-mi ziceam: hopa, ăsta a vrut să spună nu știu ce chestie. Textele pe mine m-au impresionat și mi-am zis dom’le, asta e ce mi-ar plăcea și mie să fac, așa aș vrea să arate produsul final, să fie un act cu greutate.
S.C.B.: Și acum care-i cenzura, de fapt? Există un reper după care îți faci textele? Și cine filtrează acum? După cine te iei?
M.B.: Există cenzura interioară. Eu pot să fac un text dacă-mi place melodia, dacă am ideea, chiar dacă nu e melodia mea. Dacă îmi place ce se aude sau pot să transmit prin melodia aia anumite chestii, pot să o fac, dacă nu-mi place, nu pot. Asta e. Sunt un om ca toți oamenii. Nu pot să fac la comandă, noi nu facem chestia asta pentru bani. Întotdeauna am făcut ce am vrut. Ăsta a fost singurul argument: domnule, continuăm pentru că facem cum vrem noi, nu ne interesează ce spune unul sau altul. Cât timp păstrăm chestia asta eu mă simt bine. Dar e foarte greu ca o trupă care are 4-5 membri, să se păstreze atâta timp, nu vezi că trupele durează 4-5 ani și se ceartă artiștii între ei din diferite motive: nu se potrivesc oamenii, apar tot felul de chestii. Apar și la noi. De asta zic, e greu de menținut o trupă. Atâția ani de zile cum avem noi, e chiar greu; 40 de ani (zâmbește).
Dacă vrei să fii instrumentist bun trebuie să studiezi 8 ore pe zi. Nu contează dacă ai 30 de ani de instrument sau 3.
S.C.B.: Ce crezi că v-a ținut așa de mult?
M.B.: Odată că vrem toți același lucru. E foarte important, cât timp ține chestia asta și toți vor același lucru, nu e o problemă. În momentul în care fiecare vrea altceva sau apar alte lucruri, atunci începe să o ia fiecare pe alt drum și asta devine o problemă. Nu e constructiv. Cât timp vrem toți același lucru, atunci e perfect.
S.C.B.: Și ai niște metode de a influența grupul, în sensul de a sta unit?
M.B.: Nu. Nu există niciun fel de metode. În primul rând omul trebuie să trăiască din ceva, nu poate să trăiască din muzică. Dacă vrei să faci muzică la un anumit standard, să-ți fixezi niște ținte, atunci îți ia mult timp. Dacă vrei să fii instrumentist bun trebuie să studiezi de exemplu 8 ore pe zi. Nu contează dacă ai 30 de ani de instrument sau 3. Trebuie să faci 8 ore pe zi. Altfel nu prea văd cum. Unii care au talent din naștere poate au nevoie de mai puține ore, alții au nevoie de mai multe ore, dar, fără să muncești, n-o să poți. Așa cum încerc eu să fac, e destul de greu, n-o să pot să fac dacă nu studiez.
Dacă omul nu-i motivat, nu funcționează.
S.C.B.: Tu unde te situezi comparativ cu viziunea ta, comparativ cu nivelul despre care vorbești?
M.B.: Totdeauna dedesubt. Trebuie să-ți fixezi o ștachetă și atunci încerci să o depășești. Asta dacă vrei și dacă ai timp. Dacă omul nu-i motivat, nu funcționează. Din muzică în România, știe toată lumea, nu prea poți să trăiești. Și atunci trebuie să faci altceva. Asta îți mănâncă timpul și dacă-ți mai rămâne timp, mai faci și muzică, dacă nu, începe să-ți scadă pregătirea aia de care-ți spuneam, se simte și nivelul că scade, adică nu e ușor. Publicul, indiferent că-s 2 oameni sau 2000, vrea un lucru bun, adică pe placul lui. El vrea să-i dai un produs de calitate bună, asta e ideea. Ca să faci chestia aia ok, e un efort. Dacă poți să faci efortul, îl faci, dacă nu poți să-l faci are de suferit produsul și nu e ok. Când te prezinți pe scenă trebuie să “deliver”, cum se spune, un produs ok. Asta e piața. Din punctul meu de vedere, poți să cânți muzică acasă. Singur. Dar dacă mergi pe scenă acolo trebuie să te adaptezi şi la piață.
S.C.B.: Depinde de fiecare, dar tu unde pui accentul? Pe tehnică? Sau pe stare?
M.B.: Pe toate. Asta încerc și cu Călin să recapitulăm, dar greu. Sunt multe lucruri, e un cerc mare cu o grămadă de sectoare. Unele au pondere mai mare, altele au pondere mai mică. Dacă nu le iei în vedere pe toate, sau îți scapă ceva, nu e ok. Asta e părerea mea, trebuie și asta, și aia, și cealaltă și să nu uiți nimic. Dacă ai uitat ceva afară nu e ok. Înțelegi? Sunt multe lucruri care contează. Nu doar tehnica sau numai mesajul, sunt multe lucruri.
S.C.B.: Referitor la versuri, care a fost prima chestie conceptuală sau care a necesitat documentare, cercetare și ai lucrat-o?
M.B.: Documentare nu prea, ce dracu să mă documentez, adică nu prea am avut nevoie. În principiu, acum mai nou există internetul, găsești, poți să accesezi mai simplu. La prima chestie serioasă nu știu ce să zic, toate sunt serioase. Fiecare în locul ei.
S.C.B.: Eu mă bucur că ai zis chestia asta pentru că asta o zic așa, de la mine, personal, pe mine ca ascultător de muzică m-a influențat foarte mult trioul rock-ului românesc: „Ispita”, „Zamolxe” și „Cantafabule”. Și niciodată nu le-am pus într-un top, dar mi-am dat seama, am o apreciere mai mare față de „Ispita” comparativ cu celelalte două pentru că „Ispita”, și acum mi-ai confirmat-o fără să întreb, sau fără să influențez artistul, prima vine din mintea artistului, iar celelalte au teme impuse.
M.B.: Bine, „Ispita” e mult mai actuală, adică tu vorbești de lucruri care au 20 de ani între ele și poate și mai mult, deci sunt alte chestii, operăm cu alte lucruri la „Ispita”.
S.C.B.: Da, m-am dus un pic…
M.B.: Dar în principiu „Zamolxe” și „Cantafabule” sunt ok. Mie îmi plac și acum.
Noi nu am cântat un stil anume, ci un amalgam de stiluri.
S.C.B.: Crezi că astăzi se mai operează cu ceea ce numim: concept, stil și gen muzical? Mă refer mai ales la concept și stil.
M.B.: Cu toate se operează, ce auzim noi la radio, chiar dacă este muzica asta ieftină sau știu eu, e alt stil, ăsta e stilul. Stilul exisă și acolo. Un stil de sezon care nu e de valoare. Stil există și va exista întotdeauna. Dar, după părerea mea, conceptul e cheia.
Gen muzical. Genul e cam același cu stilul. Și acolo sunt cam atâtea, am zis, dom`le, puteam să cântăm reggae sau, nu știu, funky, dar, de fapt, noi nu am cântat un stil anume, ci un amalgam de stiluri. Am avut un amestec de elemente și din stilul ăla și din stilul celălalt dar, pe care, de fapt, nu le-am plagiat și atunci am ales ce ne-a plăcut nouă, ce am crezut că e de valoare, ce ni se pretează ca pretenții și în ce am făcut până acum chiar avem elemenete care nu sunt din rock. Dacă vom putea să schimbăm ceva, o să schimbăm. Deci am avut de unde să alegem. Mulți s-au opus sau s-au sesizat, asta prin anii ʾ90 când am început cu Armaghedon și cu alte chestii. Mult mai înainte de Armaghedon a fost „Spre care Rai”. Poate sunt eu capul răutăților. Muzica asta nu era ușor de cântat. Un instrumentist, tobar de trash sau știu eu, nu oricine poate să facă chestiile astea. Ne-a plăcut ideea că erau instrumentiști foarte buni, mă rog, puteai să transmiți ceva și așa, un mesaj mai nervos, mai agresiv. Unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut, dar și vremurile erau de așa natură, să zicem, așa a ieșit.
S.C.B.: Referitor la ce ai zis acum, că nu mai sună albumul ca celălalt, Doamne ferește, dar ce faci, recompui aceleași piese?
Pentru noi e important să ne simțim bine. Pentru că noi nu urmărim să avem rezultate financiare din muzică. Facem ce ne place, n-o facem pentru bani. Așa ne-am unit.
M.B.: Noi așa am vrut să fie, la alții nu-i așa. La unii parcă-i același album. Nouă ne-a plăcut altfel. Așa suntem noi. În primul rând nu vrem să ne plictisim noi. Contează și cum îl dai. Există piață, există public, dar în chestia asta cu multe elemente suntem și noi. Nu știu care-i ponderea, care-i mai important. Publicul, pentru unii publicul e foarte important. 90% cântă pentru public. La noi nu e așa, poate căntăm 15% pentru public. Dar nu poți să spui că nu cânți și pentru public. Chiar nu poți să spui. Dar, în principiu, nu e atât de important pentru noi. Pentru noi e important să ne simțim bine. Pentru că noi nu urmărim să avem rezultate financiare din muzică. Facem ce ne place, n-o facem pentru bani. Așa ne-am unit. Nu că nu se putea și invers, dar așa a fost, așa ne-a plăcut nouă.
S.C.B.: Ai ceva regrete că nu a fost făcut altfel de-a lungul istoriei voastre?
M.B.: Da, sigur, bineînțeles. Totul trebuia făcut altfel. Ceva ce poate fi modificat, poate fi modificat. Uneori, da, parcă aș fi făcut altfel, sunt multe discuții. Primul album de la Electrocord, primul, cel cu pătrățele. Cam rapid așa, l-aș modifica dacă s-ar putea.
S.C.B.: Ce ți-a conturat stilul sau genul, sau conceptul creator? Ce te-a influențat, de fapt?
M.B.: Genul și stilul. Noi avem multe genuri. Conceptul și stilul, da. Ce am ascultat eu când eram la liceu, de acolo a început totul, faptul că nu eu am inventat muzica rock și așa mai departe. Sunt lucruri care s-au adunat și s-au sedimentat în timp. Nu am avut de la început, dar, cum să-ți spun eu, fără să am soluția, de fapt, noi, trupa, că eram împreună, deci fără să avem soluția de la început am mers pe drumul care era și soluția a venit de la sine.
Momente când se clatină sunt tot timpul, contează cum le depășești.
S.C.B.: Mi se pare una dintre cele mai bune creșteri.
M.B.: Noi am mers pe drumul ăsta, asta am vrut noi să facem și cât timp crezi în chestia asta, rezultatele trebuie să fie bune. Dar trebuie și timpul să-l ai, să faci, să elaborezi, sunt multe lucruri care nu se văd. Trebuie și oamenii care să fie de calitatea respectivă. Foarte complicat, de aia multe trupe nu rezistă decât 3-4 ani.
S.C.B.: Voi ați avut momente de clatină?
M.B.: Pot să zic da și nu. Știi că Radu Manafu, chitaristul, a plecat, a renunțat, fără nicio ceartă, pur și simplu n-a mai putut, din familie, mă rog, din alte motive. Momente când se clatină sunt tot timpul, contează cum le depășești.
S.C.B.: Tu cum te-ai cunoscut cu Călin?
M.B.: Păi scrie în articolele lui Călin, el povestește. În principiu eu eram voleibalist la ora respectivă. Făceam sport. Nu eram chitarist. Încă. Și mergeam la antrenamente la liceul unde era Călin, unde avea el sala de repetiții, treceam pe coridorul ăla și acolo era formația liceului unde era Călin, el era sufletul acolo. Dar eu ascultam acasă Europa Liberă, le știam piesele difuzate pe dinafară și aveam deja un sistem de valori. Și când am auzit trupa asta în care era Călin mi-am dat seama că este o chestie ok, imediat am simțit diferența.
În Oradea erau formații, vreo 3-4. Erau Metropol, Miraj și, cum să zic eu, am auzit imediat o diferență, adică …
S.C.B.: Ce diferență?
M.B.: Păi cum cânta Călin la chitară, cum se bătea la tobe. Auzeam la Europa Liberă trupele astea care-mi plăceau mie, știu eu, Led Zeppelin, era mare gălăgie, Black Sabbath, nu puteam să pun Metropolul lângă ei, asta e fără supărare. Mie îmi plăceau alea mai nervoase, cu note mai multe.
Călin era cel mai avansat dintre toți, nu m-a învățat el muzică, dar era cel mai avansat dintre toți.
S.C.B.: Referitor la asta o să fac o glumiță. Călin zice că te-a învățat să asculți muzică, iar eu i-am zis că Marcel te-a învățat să asculți muzică.
M.B.: Nu, n-am reușit să-l învăț. Nu poate fi învățat să asculte muzică. Nici nu știu ce ascultă. În momentul când noi ne-am cunoscut, de exemplu atunci era casetofon, exista pick up. Și magnetofon exista. Nu era digital nimic. Și atunci primeam discuri din vest. Nu prea găseai în magazine nimic. Dar erau și în magazine, câteodată, mai apăreau din astea mai slăbuțe, ceva exista. Călin le avea toate astea. Avea pile acolo și primea orice disc care era editat în vest. Și româneşti, Phoenix, etc. toate le avea. Dar ce ascultam eu acasă, chiar dacă era pe casetofon, înregistram de la Europa Liberă, că asta era sursa, pe discuri (veneau împrumutate), dar mai rar, aveam și discuri. Eu ascultam altceva, cu totul altceva. Tinu, care era la tobe, avea acasă magnetofon. Și el înregistra de la Europa Liberă și avea, eu știu, de exemplu Colosseum. Asta asculta el.
Călin chiar făcea rock, avea potențialul respectiv
Călin asculta altceva, asta e realitatea. Dar la chitară era, (am auzit imediat, adică eu cântam la pian de la cinci ani și îmi dădeam seama), Călin era experimentat. Cu profesor, adică părinții mei m-au dus la cursuri particulare la germană, pian , sport. Pe vremea aceea așa eram educat. Și auzind chitara, (ca Jimi Hendrix era), deci nu era deloc ce ascultam la Metropol, era o mare diferență, Călin era cel mai pregătit în domeniu, Călin chiar făcea rock, avea potențialul respectiv. Eu nici nu aveam chitară. Adică am avut o chitară acustică și prin anul III la Şcoala Populară de Arte m-am mutat de la pian la chitară fără să știe părinții și așa mai departe. Aventuri. El era foarte avansat. Călin era cel mai avansat dintre toți, nu m-a învățat el muzică, dar era cel mai avansat dintre toți. Și acum există un concurs între noi, vine Călin și-mi propune o temă și fac și eu la fel ca și el ca să-i arăt că pot. Pe vremea aia era la fel, avea el o idee, el avea cele mai multe idei, de fapt, cele mai multe idei sunt ale lui, cel puțin muzical, compoziții pe care le dezvoltam împreună. La noi e mult unison, majoritatea temelor le cântăm unison. Asta și din sportul ăsta de a demonstra: uite că știu și eu să fac. Poate că așa se explică totul, ne-am automotivat.
S.C.B.: Combinația dintre voi doi, unul cu versuri, altul cu muzică e foarte sănătoasă. Cum a fost cu prima chitară?
M.B.: Prima chitară… eu aveam acasă chitară acustică. Și la liceul acela era o cameră, un spațiu unde aveau instrumente, aveau tobe, amplificatoare prăpădite rău. Era și o chitară bass acolo, dar era foarte scurtă, chitară românească de Reghin, la o scală foarte mică și care suna rău de tot. Pe vremea aia erau corzi din astea (flatwound), așa cum îmi plac mie pe fretless, pe vremea aia nu erau altele. După aceea au apărut astea roundwound care sună mai metalic. Pe lânga asta mai arăta şi îngrozitor, așa că am luat o altă chitară (cu 6 corzi) și am modificat-o în bass.
S.C.B.: Dar cum ai amplificat-o?
M.B.: Cu doza ei, bine atunci dozele nu erau cu bobină separată, magnet mare și nu contează, cu trei corzi, cu șase corzi, e același lucru. Pe vremea aia nu aveai de unde să cumperi. O chitară de vânzare, un bass, erau în magazine cât un salariu de inginer, adică nu era ușor să-l cumperi, iar eu eram copil la școală, n-aveam nici un ban. Și atunci m-am descurcat cum am putut. Asta a fost la început și până la urmă am cumpărat o chitară. Prima mea chitară bass a fost una rusească, nu mai știu exact.
S.C.B.: O mai ai?
M.B.: Nu, am dat-o, prin Timișoara. Cu ea am ajuns până la Timișoara, adică până prin primul an… era o chitară bunicică, avea un gât foarte comod. Era pe gustul meu și avea scală lungă, după care am văzut eu cum stă treaba, o chitară adevărată nu puteai să o cumperi, costa cât o mașină și atunci am început să le fac eu. Și lui Călin i-am făcut chitară. Cea neagră pe care o păstrează Ovidiu (Roşu).
S.C.B.: Care avea maneta (vibrato) pe invers. Dar dintre bașii ăștia, ăsta cu care cânți indie, tu l-ai făcut?
M.B.: Da. De la zero, lemn, scânduri. Le modific eu, le aranjez. Decât să iau o chitară de firmă, mai bine mi-o fac eu, o chitară care are tot ce nu găsești la o aceeași chitară de firmă. De exemplu sunt niște brevete pe care nu le poate face decît firma cutare, iar alte firme au şi ele alte brevete. Și atunci practic chitara care să aibă toate cele mai bune ingrediente nu există. Din cauza asta pot să-mi fac chitara cum vreau eu, pentru că nu am de plătit nimic la nimeni, dar nu fac ca să vînd altcuiva, ci experimentez pentru mine.
S.C.B.: Și ce ai folosit diferit? Sau pe ce ai pus accentul?
M.B.: Chitara este un experiment, dacă nu aș face-o eu m-ar costa 5000 euro fabricată de un lutier. Ți-am spus, nu știu dacă lutierul poate să scoată același model ca cel de la firma Ibanez, să zic. Nu poți să găsești cele mai grozave ingrediente, nu găsești să aibă toate astea decât dacă ți le face cineva pe comandă și costă foarte mult. Am zis să-mi fac una pentru că am tot ce e nevoie. Și e un experiment în care văd ce mă interesează pe mine, să fie fretless, (totdeauna am vrut, dar erau alte priorităţi). Am vrut să am un procesor prin care chitara să poată suna ca orice și atunci fiecare coardă este amplificată separat. Doze piezo, sistem pe care l-a făcut o firmă din Canada și sistemul ăla l-am cumpărat gata, găsești componente, module, deşi am luat piese originale, au trebuit modificate că nu puteam să le montez… practic eu mai mult lemnul l-am făcut, dar conceptul îl aveam demult, gâtul este tronconic, este compound. Sunt multe lucruri pe care nu le găseam în același loc pe toate. Totuşi nu am terminat chitara, eu pot să cânt cu ea acum, dar, de exemplu, aş vrea să-i mai pun o doză magnetică pentru că nu are deloc. Am făcut una de impedanță foarte mică, o doză care are o singură spiră. Are magneții și are o singură spiră din cupru masiv, așa groasă și un transformator de curent care dă un semnal cu care poți să amplifici rezonabil pentru că spira produce foarte puțin semnal, e un transformator practic. Și am vrut să văd cum sună și chestia asta. Astea sunt concepte pe care nu le-am inventat eu, dar am văzut. Sunt și firme care au mai făcut așa ceva, dar produc puține. Am făcut și chestia asta să văd, poate aia va fi doza, poate va fi una separat pentru fiecare coardă și un schimbător de impedanță va fi un egalizator pentru tonul ăsta magnetic. Chitara cu doză piezo nu-i pentru rock. Atunci folosesc procesorul ca să îi obțin tonul de rock și sistemul piezo natural în paralel amplificat se aude și el, asta e ideea. Și atunci al treilea sunet va fi ăsta magnetic care și ăla e important. Pe înregistrări toate sunt făcute așa, lipesc doza cu bandă dublă adezivă și pot să cânt în studio, nu mă întreabă nimeni de ce e pusă doza așa… Și am și MIDI dacă nu mai țin minte notele pe care le-am cântat, mai nou mi se întâmplă foarte des. Practic eu când înregistrez am 4 track-uri și din astea îmi fac tonul, nu pot să spun nici că e cel mai grozav ton, nici că-i cel mai prost. O formație de rock are tobă, bass, astea sunt importante. Sigur, chitări, dar bassul și tobele sunt cele mai importante. Acolo e unul dintre secrete, să spunem. Lumea nu întotdeauna înțelege sau ascultă bassul, îl confundă. Am vrut să nu sune ca și pe ultimul album, adică să fie altfel.
Asta e ceea ce am acumulat în atâția ani, încet, încet mi-am format un fel de concept. Bass-ul e și un pic solo, nu e bass bass, are și partituri de alt gen.
S.C.B.: Care crezi că e marea diferență specific vouă comparativ cu restul celor care cântă? Evident, referitor la bass. Am înțeles că e fretless.
M.B.: E și aici un concept. La noi bassul are o partitură, nu ține doar armonia, e un bass mai complicat. Are practic melodie, e contrapunct, e elaborat, uneori o partitură pot s-o fac pe loc, alteori nu, uneori o schimb, alteori depinde și de melodie, contează și melodia. Asta e ceea ce am acumulat în atâția ani, încet, încet mi-am format un fel de concept. Bass-ul e și un pic solo, nu e bass bass, are și partituri de alt gen.
S.C.B.: Înainte să folosești bass-ul ăsta fretless ai cântat cu tastatură normală, dar aveai un bass fretless înainte să-l folosești pe ăsta, din câte știu eu, nu?
Am avut un bass fretless cu patru corzi, asta prin anii ʾ90. Bass-ul l-am schimbat cu cineva din Cluj, un băiat, întâmplător, nu l-am programat. Dar la început, pe când eram la liceu, a fost Weather Report. Mi-a plăcut sound-ul foarte aparte şi virtuozitatea lui Jaco. Atunci când am ajuns la Timișoara, era Dixi Krauser de la Pro Muzica, el avea un fretless, nu tot timpul cânta cu el, el studiase contrabass la Liceul de Muzică, avea experiență și avea mână și mi-a plăcut și chestia aia foarte mult, am avut așa o dorință: bă, trebuie să fac chestia asta. Pe vremea aia aveam o singură chitară. Dacă dădeam jos tastele de pe ea, neavând nici timp să exersez, riscam să nu pot să mă acomodez, şi altă chitară nu aveam de gând să-mi iau, nici timp să-mi fac, la ora respectivă construiam sistemul PA, asta era prioritatea. Aşa că a rămas în aşteptare.
…de la întâmplarea asta n-am mai cântat decât cu fretless. Am dat de pe una tastele jos și aia a fost.
S.C.B.: Practic de la început s-a fixat ideea.
M.B.: Da, de la început, dar ca s-o realizez nu era atât de simplu. Deja foloseam mai multe chitări, trecusem şi la 5 corzi. Apoi a mai fost un accident care s-a întâmplat la un concert la Cluj. La plecare la Oradea m-au întrebat băieții ce chitară să pună în maşină pentru concert. Și am zis: aia neagră. Dar erau toate negre, înțelegi? (râde) Și m-am trezit cu fretlessul, ăla cu 4 corzi, nici nu puteam să cânt piesele din cauză că nu aveam decât 4 corzi și din cauză că nu aveam taste. Au început probele de sunet și am zis, hai să vedem, poate fac rost de o chitară, au început să sune la telefon, să rezolve cumva, dar am făcut probele de sunet cu fretlessul, adică fără taste. Bineînțeles că eu la studio am cântat cu el, am făcut două-trei intervenții pe acolo, faci până-ți iese că nu era problemă în studio, dar live nu mai e chiar așa; și atunci am observat că dacă stau mai aproape de boxă și ascult ce notă cant pot să intonez corect. Dacă n-aud, nu pot. Pot să cânt și pe fretless și de la întâmplarea asta n-am mai cântat decât cu fretless. Am dat de pe una tastele jos, de pe una din chitarile cu 5 corzi, și aia a fost…
S.C.B.: Își mărturisesc o chestie personală din vremurile când veneam cu voi, dar și acum: se simte diferență foarte mare la interpretare, la siguranță, chiar am urmărit, la ce cânți cu bass-ul.
M.B.: Păi am zis, depinde, dacă aud bine e foarte ok. Există situații în care pe scenă într-un club foarte mic sau, știu eu, e gălăgie foarte mare, tobele îți sparg capul și dacă nu auzi bine nu poți nici să cânți bine, asta e.
S.C.B.: E un fenomen general chestia asta. Concluzia mea este că e un experiment foarte reușit.
M.B.: Nu pentru toată lumea, lui Călin nu i-a plăcut, îi place sunetul ăla metalic, dar ăla toată lumea îl are. Acum să o zicem pe aia cu piața, trebuie şi să surprinzi cu ceva, altfel e greu. Dacă apari cu același lucru pe care îl face toată lumea cum o să pătrunzi? N-are impact dacă faci același lucru. Faci conceptual să fie diferit sunetul, textul. Toate astea trebuie să le ai, şi multe altele, inclusiv să faci şi ceva invenții. Altfel ești ca și ceilalți. Călin e mai reticent la schimbări. E mai conservator.
S.C.B.: Suma asta a personalităților diferite vă face unici.
M.B.: Când elaborezi piesele e important să iei decizia corectă, orchestrația corectă și acum mai nou e metoda asta cu toată lumea care are studio acasă și fiecare face acasă și se sparge-n figuri. E cu totul altă chestie. La repetiție avem de exemplu clape, bun. Nu le auzim în difuzoare cum era acum 20 de ani. Acum avem monitoare in-ear. Pe atunci dacă nu auzeai, te duceai mai aproape de difuzor, acum ai totul în cască. Acum e pe calculator, se aude sau nu se aude. Asta poate fi o problemă deja, se pierde informaţie; deşi tehnologia este avansată, nu mai ascultăm ca înainte, ascultăm fiecare instrumentul propriu mai mult decât întregul, poate ne-am schimbat şi noi puţin după atîta timp.
Ca să pot să compun trebuie să am o anumită dispoziție.
S.C.B.: Nu prea-ți place digitalul.
M.B.: E ok. Nu că nu îmi place, trebuie să-l stăpânești foarte bine și să folosești ce-i mai important, adică ce te avantajează din el. Nu e un lucru rău, cel puțin de exemplu ”recall”, 100 de track-uri am la piesa aia cu influenţe orientale. Acum dacă folosesc analogul, ce mă fac? Știi cum lucrăm? În 2017 am înregistrat, în 2018 am mai făcut ceva, în 2019 am upgradat programul, cum făceam să leg toate efectele? Deci e un avantaj, nu pot să spun că nu. Pe astea digitale trebuie însă să le stăpânești foarte bine.
S.C.B.: Voiam să te întreb, tu ce metodă de compus ai?
M.B.: O întrebare foarte bună, păi n-am.
S.C.B.: Și un răspuns pe măsură.
…trebuie să-ți faci și o autocenzură, să ai o soluție, un fel de workflow.
M.B.: Nu pot să spun că am o metodă. Dar ca să pot să compun trebuie să am o anumită dispoziție. Dacă sunt cu nervii în priză nu pot să fac, trebuie să fiu într-un film, adică să am o dispoziție, atunci pot să fac. Pot să-mi propun ceva și să realizez ce-mi propun sau poate să-mi vină pur și simplu fără să-mi propun nimic.
S.C.B.: Și tehnic, dacă ai o idee, eu, de exemplu, vocea și chitara, atât, asta e baza de unde pornesc. La tine?
M.B.: Tot așa. Chitara e importantă, mai fac și cu clapa. Dar în principiu chitara, știi cum e acum, există telefonul mobil. Îmi vine o idee, sunt pe mașină, scot telefonul mobil și înregistrez cu vocea o linie melodică; după care, peste un an sau știu eu când, ascult tot ce am înregistrat, mi se strâng 300 de prostii din astea, nu mai pot să reconstitui contextul armonic. Acum deja aud în cap tobele, aud clapa, cu vocea pot să înregistrez linia melodică, dar armonia care-mi spune multe alte lucruri nu am cum să o înregistrez şi nu o mai pot reconstitui de fiecare dată. Dintre ideile astea 300, 80% le-am pierdut. Pe unele reușesc să le recuperez, pe altele nu. Dar e și un avantaj atunci când reușesc să le reconstitui doar din linia melodică, înseamnă că alea-s bune, adică înseamnă că alea au valoare, sunt autosugestive.
S.C.B.: Deci ai și metodă de selecție.
M.B.: Da. Trebuie să-ți faci, asta e, acum ai posibilități, ai multe chestii, trebuie să-ți faci și o autocenzură, să ai o soluție, un fel de workflow.
S.C.B.: La tine ce apare prima dată, textul sau muzica?
M.B.: Când cum și amândouă deodată. Alea sunt cele mai valoroase, care-s deodată. Acum, fiindcă eu fac textul, e foarte simplu. Aud și melodia în timp ce fac textul, mie îmi vin deodată. De exemplu Călin face întâi melodia și apoi textul îl așteaptă de la mine. Atunci e altceva. E un avantaj foarte mare să le auzi pe toate. Dar, cum să spun, trebuie să ai timp. Care nu mai e.
S.C.B.: Dar metodă de gestionare a timpului artistic o ai? Că prin asta foarte mulți artiști trec.
M.B.: În primul rând noi nu putem să facem numai artă. Ideal ar fi să mă trezesc dimineața şi să fac ceva muzică fiindcă eu s-ar putea să am dimineaţa cel mai bun randament, dar trebuie să fac cu totul altceva, şi abia seara dacă mai am timp ajung la muzică, deci nu. Nu e productiv, se lungește foarte mult. Asta e, viața asta cu viteză mare. Împrăștiat în toate direcțiile, trebuie să faci și aia, și aia, nu e ok, dar ăștia suntem.
S.C.B.: Mai este un aspect pe care l-am tot urmărit. Eu am o teorie în care susțin că instrumentul influențează gândirea.
M.B.: Da. Eu, de exemplu, când îmi vine o idee, dacă instrumentul se aude bine poate să mă influențeze pe mine și să-mi vină o temă numai când aud sunetul ăla, îmi place ce aud, mă conduce foarte mult instrumentul, dar trebuie să am și dispoziția, trebuie să fie mai multe chestii acolo. Cam ăsta-i adevărul. Pe mine foarte tare mă inspiră instrumentul. Sau un alt instrument cu care nu sunt familiarizat, dar care îmi sună interesant. De exemplu de multe ori acordez chitara altfel.
S.C.B.: Dar voi cântați cu un semiton sau chiar cu un ton mai jos, nu?
M.C.: Un semiton.
S.C.B.: Schimbarea asta de unde a pornit?
M.B.: De la voce. Nu s-a mai putut. În general majoritatea pieselor sunt în mi, erau în mi, acum mi bemol; altă senzație îți produce. Și cu cât mergi mai jos sună mai bine.
S.C.B.: Iară dați bătăi de cap criticilor. Dar în legătură cu frecvența 440 și 432 ați avut gânduri la ea?
M.B.: Eu m-am ocupat nu demult foarte serios cu chestia asta, inclusiv cu diferite temperamente, atunci m-am documentat foarte mult și unii zic că energie, că nu știu ce, mmm…
S.C.B.: Dar tu cum vezi chestia?
M.B.: Universul e cu frecvențaă, cu rezonanță, asta e, poate fi adevărat. Sunt unii care au făcut, de exemplu ce am observant eu e că poți să treci de la 432 la 440, în timp ce cânți și nimeni nu observă nimic. Jacob Collier a făcut și chestia asta. Ideea asta cu sferturi de ton, și așa mai departe, la mine a venit prin 2014, 2015, Jacob Collier a făcut-o acum, anul trecut sau, mai bine zis, el a produs ceva clar. El asta face toată ziua. Collier are experimente foarte interesante. Are și cu ce. Scule care să facă așa ceva. Ce-am mai făcut eu, de exemplu, a fost să acordez intonația la voce; de exemplu vocile, când cânți pe 3 voci şi este o terță. Terța în temperamental cu 12 note, cum avem noi, nu sună așa de bine, sună quarta bine, sună cvinta, dar terţa nu prea. Atunci dezacordez terţa ca să se audă bine, adică o fac ”just intonation”. Deci ca să fie raportul între frecvenţe un număr foarte mic. Țin baza, o las așa și modific numai terţa. Într-adevăr e o diferență. Dar sunt puțini care observă chestia asta.
S.C.B.: Urma să te întreb și mai exact, tu faci la terță mică sau la terță mare?
M.B.: La ambele terţe. Raportul dintre frecvențe ne spune cât de bine se aud. Diferența asta produce niște bătăi. Dacă raportul ăsta nu e cel mai mic atunci apar niște bătăi. De unde disonanța aia se aude tot mai nasol, în funcție de distanța față de raportul optim. (Just Intonation), dar se strică octava dacă faci chestia asta și dacă depășești o octavă acolo deja sunt alte probleme. Deci poți să faci dar cu anumite limitări și ideea mea pronind prima dată de la chestia asta a fost să fie ceva dinamic, adică în timp ce cânt să-mi facă un aparat chestia asta… Cu înregistrările nu este o problemă în digital. Există şi dispozitive care fac ceva asemănător live.
S.C.B.: Și așa a apărut bassul.
M.B.: Bine, cu bassul pot să fac și chestia asta, dar atât de tare trebuie să te concentrezi încât nu știu dacă-i practic.
S.C.B: Sunt foarte multe chestii pe care, chiar și un muzician fiind, nu le observă, mă refer la detalii, dar le simte. Că acolo se întâmplă diferența.
M.B.: Care simte.
S.C.B.: Vorbim despre cei care au simțuri.
Și chestia asta e folosită în piesa aia orientală, turcească? Sau te-ai jucat cu ea pe acolo?
M.B.: La voce, nu la piesa orientală, sunt niște refrene unde există trei voci… nu s-a auzit bine decât dacă am dezacordat-o, am dezacordat-o foarte mult ca să se audă. Nu se auzea cum mi-am imaginat eu. Dar asta știu eu, nu știu dacă-i important pentru alții sau nu. Dacă s-ar face chestia asta ar fi rezultate. Collier are o piesă, featuring Quincy Jones, Herbie Hancock şi mulţi, mulţi alţii la voce, dacă ei au încercat să facă chestia asta, Collier e un tip de valoare și e tânăr. El a făcut ceva în mod dinamic, el a schimbat distanța între notele astea, la el se modifică în timp ce cântă. Cele 12 note de la pian nu mai sunt aceleași, sunt altele. Înțelegi? În timp ce cântă. E foarte interesant. El cântă foarte mult cu vocea. Dar are și instrumente. Piesa la care face chestia asta e un cor cu multe voci. Cel mai interesant este că tu nu-l simți. De la 432 începe la 440 și termină la 432 și nu-ți dai seama. Asta e realitatea. E o chestie relativă, unii aud, alții nu, sunt oameni care au auz absolut. Depinde și cât te școlești, cât te concentrezi, trebuie să exersezi chestia asta.
S.C.B.: Ai studiat iluziile audio? Sunt tot felul de iluzii audio și eram pur și simplu curios dacă ai trecut prin ele. Eu folosesc iluzii audio, de exemplu sheeperd tone, ăsta e un sunet care crește și în care sunt suprapuse trei track-uri. Creierul percepe că e un singur sunet care tot crește în continuu. Dar nu duce nicăieri, că, de fapt, merge în loop.
M.B.: Atunci senzația ta e că urcă tot timpul în sus? Probabil că produce armonici și tu îți autosugestionezi că sunetul merge în sus.
S.C.B.: Eram curios dacă ai fost prin zona asta de magie audio.
M.B.: Nu prea am timp, aș face multe chestii, de fapt am sute de chestii, efecte, probleme, dar nu am suficient timp să le bibilesc. Dacă aș avea măcar timp pentru ele…
S.C.B.: Păi sper să-ți faci, eu ca ascultător m-aș bucura. Ce-ți place cel mai mult la trupă?
M.B.: La trupa noastră? Iară o întrebare foarte bună. Ce-mi place, zic eu, contrastul foarte mare, care e natural, adică așa îl percep eu că e natural, între melodie și agresiune. E bun, contrastul e foarte mare și cumva se potrivește bine. Așa simt eu. Și fața aia, și fața aia… e greu să găsești ceva ca să le poți îmbina.
S.C.B.: Cel mai bun exemplu văzut din public este „Se lasă rău” și vocea lui Călin. Foarte controversată scena.
M.B.: Noi am putut să facem chestiile alea agresive fără să avem voce grohăită. Asta e o chestie în care trebuie să fii tu, să ai personalitate, dacă ai chestia asta conceptul tău să fie al tău, ești altfel, asta e ideea. Ca să fii altfel trebuie să conștientizezi să faci în așa fel încât să ai propriul tău caracter.
S.C.B.: Și până la urma urmei să ai toată construcția diferită.
M.B.: Da.
S.C.B.: Tu ai cochetat cu alte proiecte muzicale?
M.B.: Să cânt cu altcineva? Nu. Adică nu prea, nu aș avea nici timp. M-ar interesa jazz-ul, dar nu știu dacă am timp. Ocazional am mai făcut mixaje, dar așa cum ți-am spus nu e chiar un simplu mixaj, este și o regândire, un fel de producție pentru că am schimbat ceva nu numai în mixaj.
Conceptul este un lucru cu multe cheițe. De aceea nu multă lume ajunge la performanța asta.
S.C.B.: Se simte foarte mult influența ta acolo.
M.B.: Evident. Dacă îți dorești să sune într-un anumit fel, îți fac cum cred eu și găsim cea mai bună variantă, dar dacă tu nu crezi nimic și nu-mi spui cum vrei să fie, atunci o fac cum cred eu. S-ar putea să nu iasă ce vrei tu. I-am spus de la început: dom’le, toată lumea face chestia asta, muzica asta am mai auzit-o și acolo, și acolo, nu vrei să o schimbăm să fie puțin altfel? Asta era ideea.
S.C.B.: Capeți un fel de experiență estetică în muzică? Pentru mine înseamnă foarte mult. E greu de prins, e greu de digerat cumva dacă nu te apropii de zona respectivă. Și am înțeles mai bine ce este conceptul. Le integrezi, dar trebuie să se și potrivească, adică ansamblul ăla nu e doar un cumul de chestii diverse.
M.B.: Conceptul este un lucru cu multe cheițe. De aceea nu multă lume ajunge la performanța asta. Cum am zis sunt mulți umflați cu pompa, dar ca să înțelegi lucrul ăsta trebuie să ai un sistem de valori, nu poți altfel. Mai demult învățai la școală multe lucruri, îți formai cultura asta, educația. De exemplu la noi în țară nu a fost muzică rock, practic. Dincolo toată familia merge la un concert rock pe stadion în fiecare săptămână. Aici nu e cultura asta, nici n-a fost. Și atunci lasă urme, adică nu înțelege lumea la fel, nu are cum să perceapă importanța unui astfel de act cultural. E complicat. Ca să înțelegi lucrul ăsta trebuie să fii și educat în spiritul ăsta. Fără școală nu se poate, trebuie să cunoști puțină istorie a artelor, să zic. Trebuie să începi de undeva. Dacă îți lipsește chestia asta n-o să poți să înțelegi. Poți să percepi în schimb. Știi cum sunt oamenii, unii percep într-un fel, alții percep altfel. Chestia asta cu muzica e și foarte relativă pentru că eu pot să ascult muzică în timp ce fac altceva. Și atunci impactul nu e la fel, adică dacă eu sunt dispus, vreau să ascult muzică, atunci altceva se întâmplă, dacă eu o fac în timp ce lucrez, în gălăgie, nu e la fel. Complicat.
S.C.B.: Sunt unele studii care susțin că o mare parte a problemei e cauzată de evoluția foarte rapidă a tehnologiei care a depământat omul și s-au produs dezechilibre. Oamenii nu mai au simțuri.
M.B.: Simțurile s-au perimat. E o schimbare foarte rapidă și se simte chestia asta. Tu, de exemplu, dacă acum ai timp jumătate de oră, sau o oră, vrei să asculți muzică, ce asculți, ce muzică asculți? Acum te intervievez eu pe tine. (râde)
S.C.B.: Păi, azi noapte, neputând să dorm, după 3 ascultări ale unei piese la care aveam de lucrat, m-am plictisit de piesă și am ascultat ultimul vostru album live.
Dacă te duci pe internet, Spotify îți bagă sub nas acolo chestiile care sunt plătite, pentru că ei s-au reinventat, deci casele de discuri au pierdut foarte mult.
M.B.: Bine, acum erai în filmul ăsta. Tu, de exemplu, să asculți ceva nou. E greu, este prea multă informație. Dacă te duci pe internet, Spotify îți bagă sub nas acolo chestiile care sunt plătite, pentru că ei s-au reinventat, deci să nu uităm casele de discuri care au pierdut foarte mult. Au început toți să copieze muzică de pe internet (de ex. Napster) și atunci au pierdut foarte mulți bani, după care s-au reinventat și acum sunt platformele online pe care le cunoști.
S.C.B.: E foarte greu de găsit muzică, să-i spun, curată.
M.B.: În ora aia pe care o are oricine la dispoziție, ce ascultă, ce șanse sunt statistic să-i placă melodia ta și nu alte 500 de mii de alte melodii? Asta se întâmplă, asta înseamnă dizolvarea asta, eu zic autodizolvare, adică e un pic cam prea multă informație în domeniu.
S.C.B.: Și tu ce surse ai?
M.B.: Păi, de exemplu, dacă tu ai o oră să asculți, da, timp de o oră poți să asculți 12 melodii, da, care nu-ți plac, ai pierdut o oră din viață, înțelegi? Cum ajungi tu la ce te intreresează pe tine sau la ce vrei tu? Atunci ești obligat, ți se sugerează să asculți una sau alta, ți se bagă sub nas: „ascultă asta și ție îți place sau e pe aproape cu ce cauți tu”. Adică ne îmbătăm cu apă rece, ne autosugestionăm că ceea ce ni s-a propus e ok. Asta e manipulare. De exemplu am căutat ceva care să-mi confirme mie că eu sunt credibil; eu vreau să fac o melodie care să opereze cu chestiile astea și atunci mi-am zis: bă, mai este cu siguranță cineva care să facă lucrul ăsta și atunci eu voi fi necredibil. Asta mă face pe mine să mă documentez și astfel ajung la ce informații mă interesează pe mine. Nu e simplu să ajung întotdeauna la ce informație vreau eu pentru că google-ul și youtube-ul îmi sugerează alte nu știu câte informații care nu mă interesează. Nu este bine sau nu este cel mai bine, dar, în același timp, este.
Am învățat acordurile alea care sunt ok, am văzut că s-au potrivit și am zis: hopa, uite ce fain se aude, și am început să dezacordez chitara să văd ce se întâmplă.
Revenind la ce am zis mai sus că mi-ar plăcea puțin jazz, am văzut că la jazziști sunt niște șabloane, nu e chiar așa free, sunt și din ăia, dar majoritatea sunt pe niște lucruri cunoscute și acceptate și atunci trebuie să învăț armonia, nu am cum să fac un solo de bass dacă nu înțeleg ce acorduri cântă ăla, dar ca să le auzi, nu e un lucru simplu, adică trebuie să ai și timp să exersezi cele 8 ore pe zi. Eu nu am cum să fac 8 ore pe zi. Dar am observat cum sună acordurile astea și am zis, dom’le, de ce nu s-ar putea folosi astea în mod conștient la muzica rock, mai nervoasă, că sunt unii care le folosesc, sau cel puțin urechea mea îmi spunea că parcă am mai auzit ceva de genul; dacă nu cântă un acord de re curat cântă re 7, sau re 9, sau 11 plus. Am învățat acordurile alea, sistemele de notație, etc., apoi am învăţat să construiesc acorduri din intervale care am văzut că s-au potrivit și am zis: hopa, uite ce fain se aude, și apoi am început să acordez altfel chitara să văd ce se întâmplă. Asta am făcut, înțelegi? Mai sunt care fac așa ceva, n-am inventat eu, dar sunt care fac și lucruri mai ciudate, nu rock-ul ăsta cu care urechea e foare familiarizată, sunt lucruri care sunt altfel un pic. Se aude altceva. E mai dificil puțin ca să le faci și credibile. Nu poți să faci ceva foarte abstract pentru că nu înghite nimeni. Trebuie să te gândești, dom’le, sunt pe o piață, fac ca mine, dar totuși, mă duc într-o sală, trebuie să cânt cuiva, deci trebuie să mă gândesc că și ăia trebuie să perceapă cumva. E greu de găsit informație în domeniul ăsta pentru că e prea multă informație. Să filtrezi e greu, e ca și când vrei să faci nu știu ce chestie fără să citești o carte. Dacă nu ai măcar baza, e greu. Cel mai greu e să ai un sistem de valori. Dacă ar fi să încep de la zero cu ce știu acum aș alege altceva.
Adică neavând baza n-o să înțelegem de ce ne place sau de ce nu ne place ceva. Pentru că nu înțelegem lucruri elementare. De aia nu digerăm.
S.C.B.: Și în ce domeniu al artei ai începe?
M.B.: Nu știu ce să zic, poate că un artist plastic are alte orizonturi sau poate alte perspective. Cei care sunt în domeniul muzical, fie ea muzica rock sau muzica comercială, știu că muzica produce alte rezultate. Arta e tot artă dar, dacă vrei să trăiești din artă, chiar nu știu ce aș alege. E greu în oricare domeniu. Tot din cauză că sunt prea mulți și din cauză că lumea are cultură tot mai puțină, ce am zis mai înainte. Adică neavând baza n-o să înțelegem de ce ne place sau de ce nu ne place ceva. Pentru că nu înțelegem lucruri elementare. De aia nu digerăm.
S.C.B.: Eu cred că marea problemă vine din lipsa educației.
M.B.: Da, sau și de acolo, sunt multe da-uri. Aia e cea mai gravă situație. Și superficialitatea asta care de acolo vine. Muzica e atât de mică în toată ecuația asta. E prea multă informație, asta cred că e marea problemă. Calculator, ăsta e un caz fericit că, în general, lumea se limitează la facebook. Nu pot să înțeleg. Adică l-am pus și eu o dată, de 2 ori, nu pot să înțeleg, m-am săturat. E o prostie. Adică dacă tu ai timpul ăsta, o oră sau 2 ore, păi nu-ți ajunge să vezi 5000 de prieteni, să te uiți ce pune fiecare, ar însemna să mori. Nu-ți ajunge viața, tu nu mai trăiești viața ta pentru că te uiți ce fac alții, o prostie. Eu prefer să fac câte o chestie și dacă am timp și pot să fac, postez, dar cu ceva fizic ce am făcut eu, nu pun un selfie făcut pe strada nu știu care din Paris.
…nu mă plictisesc absolut niciodată. Totdeauna am ceva de făcut. E foarte important.
S.C.B.: Ai spus că spațiul tău confortabil e în hală, nu aici.
M.B.: Am mai multe spații confortabile, unul dintre ele e în pădure. Acolo sunt cel mai confortabil. Am mai multe ateliere: într-unul am strunguri, în altul am sudură și în celălalt am tâmplăria, oriunde mă duc nu mă plictisesc deloc. Asta pornește de pe vremea când eu eram copil, aveam 5 ani când au început toate chestiile astea. Sâmbăta toată lumea pleca la țară și în curte nu mai era nimeni, sâmbăta, duminica numai eu rămâneam acolo, înțelegi? N-aveam ce să fac. Și atunci mă duceam acasă, desfăceam diverse chestii să văd cum sunt construite, așa am început chestia asta tehnică, asta mi-a plăcut. Și acum am o sută de mii de proiecte cum e ăla (îmi arată spre o mașină de bobinat).
Încep cu una, apoi trec la alta, le las pe toate și tot așa, nu mă plictisesc absolut niciodată. Totdeauna am ceva de făcut. E foarte important.
S.C.B.: Doamne ferește de ăia care ajung la plictiseală. Mi se pare moartea artistului.
M.B.: Da, e cea mai nasoală chestie. Pe mine asta m-a îngrozit, cum să n-am eu ce să fac. Să stau așa, să mă uit la televizor tot timpul, nu.
S.C.B.: Faptul că nu te plictisești în veci se simte și în muzică.
M.B.: Da, fiindcă eu am un sistem clar, am target. Dacă vreau să fac o anumită chestie într-un anumit fel atunci eu singur mă orientez în așa fel încât să obțin rezultatul dorit și rezultatul trebuie să fie ceva diferit sau ceva care să nu fie comun, să nu fie obișnuit, să fie altfel. Așa m-am format eu.
S.C.B.: Referitor la pădure și înrădăcinări, în ultimele 2 săptămâni de când suntem în povestea asta, am studiat tot ce am putut găsi despre „Celelalte Cuvinte”; am căutat prin arhiva mea personală poze, afișe, discurile de vinil, casetele și în tot timpul ăsta, fiind vreme ploioasă și foarte multă umezeală, noi stăm pe deal, într-un sat, în fântână a început să se scurgă apa și să se audă picurând și mi-am zis: bă, fântâna suspinelor fix la mine în curte… M-am bucurat foarte mult și cel mai mult m-a bucurat că, deși stau acolo de un an jumate, abia acum a început fântâna să suspine.
M.B.: Super! În natură.
S.C.B.: În natură, frumos. Noi avem primul vecin la o sută și ceva de metri.
M.B.: Aia mi-a plăcut și mie, să nu am niciun vecin. Am căutat ani de zile, nu știu, vreo 5 ani, după anunțuri din ziar, umblam cu nevastă-mea cu mașina, la țară, foarte greu am găsit un loc care să ne placă. Și până la urmă am găsit. La mine satul e la vreo 5 km distanță. Nu văd nicio mutră, nu mă deranjează nimeni.
S.C.B.: Să nu te prindă coronavirus prin oraș.
M.B.: Eu cred că l-am avut deja și pe coronavirus, din Moldova l-am adus.
S.C.B.: Of, de ce nu ne-ai spus înainte la telefon?
M.B.: Am și eu o întrebare: dom’le, nu-mi dau seama din ce cauză facem noi sportul ăsta cu muzica, nu pot să-l înțeleg.
S.C.B.: Eu am avut o pauză foarte dubioasă iarna trecută, un fel de depresie și mi-am pus aceeași întrebare, câteva luni n-am mai cântat. Dar cred că hrănește sufletul chestia asta, muzica.
M.B.: Probabil. Adică în condițiile astea ale noastre, în realitatea în care suntem acum. De ce facem chestia asta nu am reușit să înțeleg. La început poate că era tinerețea, nu știu, apoi se cam schimbă lucrurile. La noi în țară contextul nu-i ok și nici nu va fi mai bine, clar.
S.C.B.: Acum te întreb pe tine, nu ca trupă, ci tu cu viața ta, nu te-ai gândit să te muți din țară? Nu ai avut niciodată tendințe din astea?
M.B.: Puteam, când a venit revoluția eu vorbeam trei limbi, puteam să mă duc oriunde, dar aveam trupa. Urma să umblăm cu camionul, asta era ideea. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpărăm camion, am făcut lumini, PA, schele, cu nu știu ce… o prostie în fond. Să faci muzică rock în România.
S.C.B.: Eu am un moment în spectacol în care exact asta spun, de ce fac chestia asta și tot eu îmi dau răspunsul. Pentru că pot.
M.B.: Cam așa e. E o stare, de fapt. E ceva cu care te-ai obișnuit și îți zici, dom’le, după atâția ani de zile… hai să mai mergem înainte. Să nu oprim, să continuăm, asta e ideea.
S.C.B.: Apropo de făcutul ăsta, camionul în ce an a apărut? Cu ce album, aproximatix.
M.B.: Cu Armaghedon. Camionul s-a născut când s-a născut și Armaghedonul, în perioada aia. Și atunci am început să umblăm prin țară. Acum e foarte frumos, au fonduri la primărie, sau știu eu, pentru concerte, merge lumea în aer liber, nu știu ce, gratis. Acum e altă poveste. Pe vremea aia nu era nimic și nu erau fonduri, trebuia să găsești sponsori ca să poți să-ți permiți să suporți cheltuielile, biletele costau foarte puțin, nu puteai din bilete, alte vremuri și mai interesante.
S.C.B.: Dar înainte de camion, am așa niște frânturi de povești de pe la voi. Vă plimbați cu trenul P.A-ul? Cum era?
M.B.: Pe timpul lui Ceaușescu nu era voie să ai un microbuz sau un camion. Nu puteai să deții microbuz, să transporți marfă. Noi aveam tobe, boxe, era plin, le băgam în lăzi, cu lacăte închise și le puneam la mesagerie la CFR, înțelegi? Pe CFR aduceau ăia lubenițe, cartofi, din astea.
S.C.B.: P.A-ul de la Cuvinte…
M.B.: Da, și P.A.-ul nostru. Puneai niște bilete pe ele, gara unde trebuia să ajungă, mergeai cu căruța cu calul și le luai din mesagerie la gară, că nu erau taxiuri sau camioane. Adică erau orașe în care erau furgonete, dar erau una sau două într-un oraș. Cum e Timișoara. Nu prea puneai mâna pe ele, sau mai greu. Cam așa era, foarte interesant.
S.C.B.: Bănuiesc că nu erați singuri, mai aveați oameni pe lângă voi.
M.B.: Aveam, întotdeauna erau 3, 4 care cărau sculele, dar trebuia să mă duc eu la gară. Formalități, acte, chestii.
S.C.B.: Dar ce scule cărați în perioada aia, înainte de camion?
M.B.: Înainte de camion tot ca și când aveam camionul. Boxe, chestii poate erau mai puține, că acum, dacă aveam camion, am zis: gata, avem unde băga tot. P.A.-ul era cel mai important și luminile. Între timp s-au aglomerat așa, s-au adunat, dar nu seamănă cu nimic din ce vezi astăzi. Erau niște fierătanii…
S.C.B.: Și scenă, și cadru, schele?
M.B.: Schelă am avut. Pe vremea lui Armaghedon aveam deja schelă din fier, nu era aluminiu. Și acum e aceeași chestie, adică poți să faci, eu studiez la lumini, pot să aduc schela mea, nu e problemă. Dar trebuie oameni care să o ducă, trebuie să ai concerte, o afacere ca s-o întreții, s-o închiriezi, că nu-ți permiți să o ții numai pentru tine. S-a schimbat foarte mult, la început erau salariile foarte mici, orice chestie puteai să faci, dar pentru tine; dar acum nu mai e la fel. Nu mai găsești nici oameni.
Interviu realizat la Oradea, înainte de declanșarea stării de urgență
(interviul este un fragment din cartea în lucru dedicată trupei Celelalte Cuvinte)
Sursa: http://egophobia.ro/
a consemnat Sergiu Boldor
