Râsul

Daniel Mureşan
Nemții sunt serioși, scoțienii zgârciți, iar chinezii meticuloși. Cam așa îi vedem noi pe alții. Să ne caracterizăm pe noi – cam greu. Cred că ne place să credem că suntem glumeți, că facem haz de necaz. Alții vor spune că suntem bășcălioși. S-ar putea să aibă dreptate.
Poate umorul ne-a ajutat să trecem peste perioade grele ale istoriei. În comunism făceam bancuri cu Ceaușescu și Elena. Umor am văzut și la alte popoare, nu suntem singurii cu simțul umorului. Dar atâta haz de necaz nu am văzut la nimeni. A devenit aproape un sport național. După decembrie 1989 am trecut de la Ceaușescu la președinți. Primul zâmbea tot timpul, măi dragă! La al doilea râdeam de ciocul lui. La marinar am început cu râsul la șuviță, dar apoi a râs el aproape tot timpul. De ultimul râdem că e încet, că e mutulică. Râdem de unul ce nu vorbește bine limba engleză sau de un decedat politician-bufon ce înjura ca un birjar. De un președinte de club fost europarlamentar ce dă lecții pe la televizor, deși el nu a citit mare lucru în viața lui. Râdem de Dinamo, de pițipoance sau de vecini. Râdem de polițiștii locali, de unguri sau de politicieni.
Oare este chiar totul de râs? Poate prea des suntem tentați să râdem de cea ce nu ar trebui. De multe ori e chiar de plâns. Și, cu toate acestea, românii râd! E fără îndoială că „romanii au talent”, mai ales talentul să râdă din orice. Poate că asta i-a ajutat în trecut, dar nu știu dacă îi mai ajută și acum. Încet-încet înlocuiesc râsul cu „Lasă, mă, că merge și așa!”. Din păcate ajungem la automatisme de limbaj și comportament păguboase.
Acum am început să râdem de covid. Dar mai are românul o vorbă: cine râde la urmă, râde mai bine! Dacă mai poate!