Mina Lupoaia în documente de arhivă

Tata a fost miner. Printre primele mele amintiri sunt, de aceea, şi cele legate de mineri şi minerit. De prima intrare în gura de mină şi de lumina, din spatele tău, tot mai mică pe măsură ce înaintezi. Ori de întoarcerea capului, mereu şi mereu, cu speranţa că încă se mai vede acolo. Sau de teama care te cuprinde atunci când în spate nu mai există decât întunericul. De coborârea cu colivia, de aerul umed, irespirabil aproape. Apoi, de dorinţa de a te reîntoarce afară şi drumul înapoi, spre lumina de la capătul tunelului. De bucuria luminii depline.
Îmi amintesc poveştile tatălui, despre ortacii lui, despre viaţa sub pământ. Despre căldură, murdărie, speranţă, viaţă şi moarte în subteran. Despre intrarea în „şut”, ce putea fi oricând ultima, ori silicoza lui, dobândită acolo, de care nu a mai scăpat niciodată. Despre accidentele atât de frecvente, cu pereţi surpaţi şi tavane prăbuşite. Fără degete la picioare, cu nasul rupt, tata era încă bucuros. Că e viu, că a scăpat, dar şi nespus de trist, pentru că alţii, colegi de muncă, nu au avut norocul lui. Prieteniile legate între mineri sunt trainice, viaţa unuia depinde de a celuilalt, iar suferinţa la despărţirea de vreunul dintre ortaci este de nesuportat.
De vacanţele de vară, prin Maramureş, îmi mai aduc aminte, la Ilba Handal, la Baia Sprie, la Cavnic, la Băiuţ. De bătrânii înţelepţi, la care stătea tata în gazdă, şi de cărţile lor vechi, citite acolo sau primite în dar de la ei. De minerii pe care îi vizitam acasă sau care veneau ei la noi, de căştile şi lămpaşurile lor, de prieteniile făcute, de potecile bătătorite cu Filu, cu Lia, cu nu mai ştiu cine şi de poveştile ascultate seara.
Aşteptarea întoarcerii lui acasă, la sfârşit de săptămână, sau din două în două săptămâni, parcă o simt iarăşi. Ca şi cadourile, aduse în raniţa lui mare. Sau emoţia primului televizor, coborât într-o zi dintr-un camion, într-o vreme în care mai era doar un televizor în sat, la şcoală. Sau bucuria de atunci, împărtăşită cu vecinii, veniţi să vadă minunea şi apoi, seară de seară, să privească filme, aşezaţi pe scaune, pe prag, pe jos, pe unde putea fiecare.
Duminică seara sau lunea, foarte de dimineaţă, tata pleca pentru o nouă săptămână de lucru. Cu promisiuni de noi daruri, dacă suntem cuminţi, dacă avem note mari. Nota de 10 se răsplătea cu zece lei! Minerii câştigau bine, mai mult decât alţi muncitori, dar şi trăiau mai periculos. Şi doreau, de aceea, ca fiii lor să înveţe carte, să nu fie nevoiţi să ducă şi ei o astfel de viaţă.
În 1988, tata s-a pensionat de „bătrâneţe”, la 50 de ani împliniţi, din care jumătate petrecuţi în mină. Un an mai târziu, în decembrie 1989, o lume întreagă, aşa cum o cunoscusem până atunci, lua sfârşit. Apoi, rând pe rând, s-au închis şi minele. Au dispărut şi minerii. Aproape toţi. Nici tata nu mai este.
Mineritul este printre cele mai vechi ocupaţii ale omului. Uneltele oamenilor preistorici, armele lor sunt, majoritatea, făcute din silex. Când acesta nu s-a mai găsit la suprafaţă, oamenii l-au căutat şi apoi exploatat prin galerii săpate în pământ. De la silex s-a trecut la alte şi alte minereuri şi aşa a început totul.
Tata a lucrat doar în mine din Maramureş. Dar au fost câteva mine şi în judeţul Sălaj – chiar şi pe Valea Agrijului, „valea noastră” – din care se extrăgeau cărbuni, multă vreme principalul combustibil folosit de oameni. Mine cu şi mai multă mizerie, cu şi mai mult praf decât cele în care a lucrat tata, dar care, poate şi datorită ponderii lor în totalul producţiei ţării, sunt mai puţin cunoscute.
Am intrat şi într-o astfel de mină, când, elev fiind, am făcut o excursie la Lupoaia. Aşezarea nu este foarte depărtată de Chichişa, satul meu. Am mers, toţi elevii din cele patru clase ale şcolii primare, pe jos, cu învăţătorul în frunte. Curiozitatea m-a îndemnat să intru şi acolo, într-o gură de mină, părăsită deja. Ştiam la ce să mă aştept, aveam „experienţa” minelor din Maramureş. Însă nu-l aveam pe tata lângă mine, aşa că m-am întors repede.
Nu a rămas mai nimic din acele vremi. Doar grămezile de steril, clădirile în paragină sau turnul care se vede când treci pe drumul ce leagă Chichişa de Creaca. Turnul de peste vale, turnul cel înalt. Aşa e peste tot în Sălaj. Aşa e şi în Maramureş, aşa e şi pe valea Jiului. Şi pe acolo am trecut, nu de mult. Clădiri părăsite, copaci ce cresc prin şi pe acoperişuri. Un tablou urât într-un cadru minunat. Ruine, munte şi vale.
Dar nu a fost mereu aşa. Nici acolo, nici în Maramureş, nici în Sălaj.
O monografie a Băncii Naţionale Române – sucursala Zalău, din ultimii ani interbelici, păstrată în arhivele sălăjene, pomeneşte de minele de cărbuni din Sălaj, pe care le împarte în trei categorii. Din prima, a celor aflate în exploatare atunci, făceau parte doar „Valea Agrijului S.A.R.” (mina Lupoaia) şi „Minele din Surduc”. Mine neexploatate erau: „Creditul minier S.A.R. – Exploatarea Tihău”, cu sediul în Bucureşti, „Sălăjana-Minele de cărbuni S.A.”, cu sediul în Bobota şi „Asociaţia minelor de cărbuni Romita”. Iar în a treia categorie, concesiuni de exploatare, era nominalizat doar dr. Augustin Pordea, avocat, care obţinuse un astfel de drept pentru hotarul comunei Chieşd.
Nu exista, încă, o evaluare a tuturor acestor zăcăminte. În schimb, era cunoscută producţia minelor în exploatare. La Surduc, societate cu capital francez, producţia a crescut de la 34.508 tone în 1932, la 59.937 tone în 1937, cu o valoare totală de 33.025.287 lei în acel ultim an. La cealaltă mină aflată în exploatare, Lupoaia, „societatea minieră Valea Agrijului, societate anonimă românească”, valoarea producţiei a fost chiar mai mare, de 35.431.000 lei. O tonă de cărbune se vindea, în acel an, cu preţuri între 337 lei pentru particulari şi 630 lei pentru CFR.
Sunt date interesante şi în privinţa capitalului investit, românesc (40.000.000 lei, la Lupoaia) şi francez (5.000.000 franci francezi, la Surduc), a numărului personalului angajat (în total, la cele două societăţi, lucrau peste 700 mineri), salariului primit de aceştia (care începea de la 45 lei pe zi şi putea ajunge la 200 de lei pe zi, în funcţie de specialitatea fiecăruia).
Ambele exploatări erau considerate „în progres”, producţia fiind vândută, fără intermediari, industriilor din judeţ, regiei autonome CFR sau particularilor. Finanţarea exploatărilor sau noile investiţii se făceau din surse proprii, împrumuturi bancare sau de la persoane particulare.
Zece ani mai târziu, în lista anexată legii de naţionalizare, nr. 119 din 11 iunie 1948, referitoare la întreprinderile miniere din Sălaj ce trec în proprietatea statului, erau nominalizate „trei mine de cărbuni cu sediul Surduc” şi minele de cărbuni Sărmăşag şi Chieşd.
Ce s-a întâmplat? Un document păstrat în arhivele Sălajului ne spune povestea celor dintâi. În iulie 1948 se deplasează în judeţ specialişti din domeniu pentru a face o evaluare a minelor de la Surduc: Solona, Cristolţel şi Lupoaia. Raportul întocmit atunci, de către delegaţii Inspectorului Minier Baia Mare şi înaintat Ministerului Minelor şi Petrolului, Direcţiunea Cărbunilor, Bucureşti, extrem de detaliat, ne arată istoria, greutăţile şi perspectivele acestor mine.
Iată, mai întâi, câteva constatări generale prezentate în raportul amintit. Cele trei mine lucrau cu un deficit total de 2.313.125 lei lunar. Cum s-a putut ajunge la asemenea pierderi? Stratul de cărbune avea o grosime medie de doar 30-40 cm, ceea ce presupunea un consum foarte mare de materiale pentru exploatarea lui. Apoi, la toate trei minele, productivitatea era redusă, nedepăşindu-se niciunde cifra de 55-60 tone cărbune extras zilnic. La Solona şi Cristolţel, exploatarea se făcea deja doar în resturi de zăcământ, iar la Lupoaia, calitatea cărbunelui era slabă: „cărbunele nu poate fi separat de şistul cărbunos şi intercalaţiile sterile aşa încât aproape toată grosimea de strat exploatat trece în producţie, obţinându-se un cărbune de calitate foarte proastă, din care cauză plasarea producţiei întâmpină dificultăţi mari, în ultimul timp şi C.F.R.-ul refuzând recepţionarea cărbunelui provenit din această mină”.
Tot aici, transportul cărbunelui era foarte costisitor, fiind nevoie de şapte încărcări şi descărcări succesive până la încărcarea finală, în vagoane CFR. Raportul prezintă în detaliu toate aceste operaţiuni de încărcare-descărcare. Iată doar un fragment: „Transportul cărbunelui din lucrările subterane până la suprafaţă se face cu ajutorul unui plan înclinat de 300 m şi un troliu de 23 cp (cai putere – n.n.). La suprafaţă cărbunele din vagonetele cu un conţinut de 500 kg, este golit într-un jgheab. Din acesta este încărcat în vagonete de 1.200 kg şi transportat cu cai pe o linie îngustă de ecartament de 0,6 m pe o lungime de 1300 m până la rampa de la linia ferată ce face legătura între mina veche Lupoaia I şi silozurile de la linia de garaj Jibou. Aici vagonetele de 1200 kg sunt descărcate cu lopata pe un pod, cărbunele fiind încărcat apoi tot cu lopata în vagoane de 4 şi 6 tone. Transportul mai departe se face cu locomotiva cu aburi pe o linie industrială de ecartament 0,75 m şi o lungime de 9 km până la Jibou …”.
Având în vedere toate acestea, autorii raportului propuneau ministerului câteva măsuri, prin care sperau ca deficitul să fie redus treptat, urmând să se ajungă în final la rentabilitatea exploatărilor. Printre ele, intensificarea activităţii la Solona şi Cristolţel (prin redeschiderea minei Iezerul, cu o capacitate de 6.000 tone şi, în faza următoare, a minei Cristolţel Sud, cu o rezervă estimată la 300.000 tone cărbune) şi suspendarea activităţii la mina Lupoaia, datorită calităţii slabe a cărbunelui şi condiţiilor grele de exploatare şi de transport.
Anexele raportului cuprind şi istoricul acestor trei exploatări. Aici, şi acum, vom prezenta doar mina Lupoaia, mina de pe „valea mare”, Valea Agrijului, pe care am şi cunoscut-o îndeaproape.
Primele cercetări miniere au fost făcute, conform raportului mai sus citat, „de Brondt, în aflorimente, pe coastele dealurilor situate între comuna Lupoaia şi Brusturi, prin anii 1904-1905, pe moşia lui Dragomir. S-a lucrat numai cu galerii de coastă şi cu mijloace cu totul rudimentare, transportul făcându-se cu căruţele până la Jibou”.
Acest prim întreprinzător a condus şi exploatat mina până în anul 1919, când a vândut toate drepturile sale „Băncii Generale a Ţării Româneşti”.
Cu această schimbare de proprietar au început la Lupoaia şi „primele lucrări mai serioase”. Au fost săpate noi galerii, fiind exploatat un strat de „cărbune curat de 60-80 cm grosime”. Apoi, în anul 1921, „s-a luat hotărârea să se construiască o linie industrială de 0,76 m ecartament, transportul urmând a se face cu locomotiva cu aburi. Producţia s-a ridicat treptat, ajungând până la 70-80 tone, faţă de 35-40 tone în vremea când transportul se făcea cu căruţele”, iar instalaţiile şi maşinile introduse devin tot mai performante.
În 1925-1926, banca „a vândut mina la un grup de ingineri: Moisescu, Sencovici, Vovu şi alţii, care au format o asociaţie minieră”, care, un an mai târziu, în 1927, a devenit Societatea Anonimă „Valea Agrişului”.
În 1929, „când a început criza economică şi cu ea greutăţile de plasare a cărbunilor, acţiunile societăţii s-au vândut în parte (2/3) unui grup financiar în care erau interesate şi Minele de Cărbuni Surduc. Scopul urmărit prin vânzare a fost raţionalizarea exploatării întregului bazin din regiunea Surduc-Jibou”.
Curând însă, în 1932, „în urma unor diferende între acţionarii Soc. «Valea Agrişului» s-a oprit furnizarea de curent pentru Mina Lupoaia, care a fost astfel inundată, iar activitatea suspendată până în anul 1939-1940” (apa în exces şi inundarea galeriilor au fost mereu probleme la Lupoaia). Mina a fost cumpărată în 1938 de Societatea „Petroşani”, aceeaşi care, în 1939, va cumpăra şi minele de la Surduc. Devenind, astfel, proprietara tuturor minelor din regiune, noua societate va dispune reluarea activităţii la mina Lupoaia în 1940.
Din 1940 până în octombrie 1944, mina Lupoaia a fost exploatată intens. Este perioada când, după Dictatul de la Viena, minele din Sălaj intră sub administraţie ungurească. Atunci au fost deschise, datorită nevoii sporite de combustibil, o nouă galerie la Lupoaia (la 400 metri de vechea exploatare), denumită Lupoaia II, şi minele de la Sărmăşag şi Chieşd.
Armatele germane şi ungare, în retragere în toamna lui 1944, au minat uzina electrică de la Surduc, vechea mină Lupoaia a fost iarăşi inundată, iar instalaţiile subterane de aici (pompe, troliu, ţevi, motoare, transformatoare ș.a.) au fost demontate.
După război, în vara lui 1945, doar la noua galerie, Lupoaia II, au putut fi reluate lucrările. Dar, şi aici, cheltuielile cu continuarea exploatării erau, în 1948, considerate mult prea mari. Preţul de cost pe tona de cărbune era de 4.251 lei, faţă de 3.322 lei/tonă la Cristolţel şi 2.282 la Solona, în timp ce preţul de vânzare al cărbunilor către CFR era de doar 1748 lei/tonă! Prin urmare, s-a dispus și închiderea acestei mine şi, mai mult chiar, demontarea liniei de cale ferată şi a celor câtorva instalaţii ce mai rămăseseră acolo.
Cele 12 clădiri care serveau drept locuinţe pentru minerii veniţi la Lupoaia din alte regiuni miniere au fost părăsite, aceştia urmând să fie mutaţi la mina Cristolţel (50 muncitori) şi Solona (35). Ceilalţi, minerii „formaţi din agricultori”, localnici care aveau „gospodăriile lor care le asigură existenţa”, 45 la număr, urmau ca prin comisia de repartizare a forţei de muncă să fie trimişi, dacă doreau, în alte părţi.
O pagină a istoriei mineritului din Sălaj se încheia. În etapa „construcţiei socialiste”, altele vor fi minele sălăjene ce vor da „ţării cât mai mult cărbune”. La Lupoaia au rămas doar grămezile de steril, turnul de 80 de metri înălţime, clădirile în paragină. Dar au şi apărut altele, într-o zonă ajunsă a nimănui.

Danuț Pop
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)