Fluturând batiste pe la porți

Prinși zi de zi în vâltoarea problemelor, a întrebărilor care nu-și mai găsesc răspunsul, a drumurilor și așteptărilor eterne, nu mai reușim să observăm lucruri cu adevărat importante. Abia acum, în izolare sau petrecând mai mult timp acasă, poate am reușit să mai vedem din nevăzutele de zi cu zi. Nu mai percepem semnalele tot mai dese, mai disperate, ale celor pe care noi credem că îi ocrotim și îi pregătim pentru viață. Copiii noștri. Nu poți pune la îndoială niciodată sinceritatea și naturalețea cu care copiii – adolescenții și tinerii noștri – ne răspund de cele mai multe ori atunci când îi întrebăm lucruri legate de viitor, de planurile pe care, teoretic cel puțin, ar trebui să și le facă aici, acasă, oarecum lângă noi, și nu în slujba și beneficiul altor țări.

Le dăruim copiilor, crezând că este suficient și că asta îi încălzește, bunuri în fața cărora bucuria durează, cel mult, o săptămână. Le promitem vacanțe frumoase, haine moderne, telefoane noi. Pentru că, nu-i așa, copiii merită tot ce-I mai bun. Ceea ce scăpăm de cele mai multe ori din vedere este faptul că “tot ce-i mai bun” în cazul nostru se limitează la sfera materialului, în timp ce ei, apropiindu-se tot mai mult de ziua în care își iau zborul din cuibul părintesc, se trezesc că nu doar zborul lor este nesigur, ci și destinațiile, tot mai puține și sărace, pe care România le oferă astăzi. “Ne pleacă valorile” este o expresie care își găsește cu adevărat sensul în ceea ce astăzi și, mai mult ca sigur și mâine, fac și vor face copiii noștri. Tinerii noștri nu ne mai cer mare lucru, însă ne imploră, în tăcere, să le dăm o șansă. O șansă de a rămâne acasă și de a nu fi nevoiți să aleagă un viitor printre străini. Desigur, salariile, viața, societatea, sunt încă “afară”, la alții, lucruri la care noi nici măcar nu îndrăznim să visăm. Poveștile reușitelor unor tineri plecați în afară, fotografiile cu ape limpezi și albastre de pe Instagram, exemple de tineri mereu zâmbitori care au, aparent, tot ce-și doresc, au sufocat internetul și pot reprezenta de multe ori o plasă în care cred și cad ulterior mulți tineri. Nu, nici în străinătate nu curg, pe străzi, laptele și mierea. Lucrurile se înrăutățesc peste tot, mai ales după această pandemie, viața devine tot mai grea oriunde în lume, variantele de ales – tot mai puține. Cu toate acestea, ei realizează că aici, acasă, indiferent cât de mult și-ar dori să rămână, în afară de părinți și doi trei prieteni și aceia cu gând de ducă, nu mai ai niciun motiv solid să rămână pentru a duce pe mai departe povara hoției și a minciunii celor care ne conduc.

Desigur, sănătos ar fi ca ei să poată alege. “Nu mai vreau să fiu condus de analfabeți, de mitomani, hoți, politicieni de carton, iresponsabili, nu mai vreau să muncesc doar pentru a le face lor afacerile prospere și pentru a hrăni un stat hapsân și torționar, care nu-mi va oferi niciodată nimic în afară de promisiuni. Bun. Aleg ce-a de-a doua variantă a alternativei” – ar suna, în mod firesc, logica unui tânăr. Dar… care variantă? Care alternativă, de fapt? Variantele, două-trei câte sunt, totuși, au mai fost rotite ciclic, la putere. Șansele oferite au fost aparent ceva mai moderne, mai dătătoare de libertate și mai logice, dar în esență, rezultatele au fost aceleași, cu diferențe prea mici ca să poată reprezenta motivația uni alegeri decisive. Perspective puține, protecție socială săracă, viitor incert, salarii batjocoritoare, inclusiv la multinaționalele din județ, care își umilesc puținii angajați pe care îi mai au, la care se adaugă aceleași lucruri care, dacă ar fi fost schimbate de cei care astăzi sunt în opoziție, ar fi fost astăzi, altfel. Sunt la fel. Prin urmare, tinerii noștri nu mai au de ales, aici. Dacă ar avea de ales, ar rămâne. Nu ne-ar părăsi, nu ar pleca să le facă altora viața mai ușoară și vacanțele la șapte stele. Nu ne-ar lăsa baltă exact în anii în care am avea cel mai mult nevoie de ei. Ascultați-i, aveți răbdare și deschideți carapacea în care nemernicii de ieri și de azi ne-au făcut să ne închidem și oferiți-le celor care încă mai sunt cu voi, șansa de a nu mai pleca nedrept de departe. Mai este, încă, o fărâmă de timp și mai este o șansă, aceea de a nu mai repeta măcar, în fața urnelor, greșelile din trecut. Știu și recunosc, suntem mereu nevoiți, ca într-un blestem interminabil, să alegem răul cel mai mic. La noi nu este posibil să ai de ales între rău și bun, între o neșansă care îți rânjește batjocoritor, cu puterea evidenței și o șansă, fie ea șubredă, dar luminoasă și limpede.

Noi le asigurăm copiilor prezentul, după modelul “trăiește clipa”, cu o mulțime de sacrificii. Când vine vorba însă de viitor, ridicăm din umeri, pentru că rămânem cu ceea ce am ales, uitând că în viitorul ăsta care vine într-o clipire de geană, copiii noștri vor avea de trăit fix prezentul nostru plin de mizerii, de lipsuri, de nedreptăți. Da, le mai putem da o șansă, le mai putem oferi o variantă în alternativa lor pe care ei deja o conturează și care, din păcate, nu ne include și pe noi, cei de acasă. Altfel, vom rămâne fluturând batiste pe la porți, suspinând de dor zi și noapte și vom sări în sus de bucurie atunci când vom primi pe whatsapp câte o inimioară ori o față zâmbitoare. Nu faptul că un copil va pleca de acasă, în cele din urmă, reprezintă marea problemă. Aproape orice copil își găsește drumul lui, de multe ori în alt loc, mai devreme sau mai târziu. Dar a pleca la Cluj, la București ori Sibiu înseamnă un lucru, pe când a pleca în Noua Zeelandă, în Americi sau chiar undeva în Europa, este cu totul altceva. Sute de mii de părinți știu asta și trăiesc pe pielea lor, zi de zi, consecința incapacității unui stat de a nu/și putea păstra viitorul nici măcar la 30 de ani de când am primit șansa de a nu mai fugi din casa noastră.