Cui îi mai pasă?

Daniel Săuca

Se moare și de Paști. Nu numai din cauza noului coronavirus. Nu avem statistici câți pământeni au plecat dintre noi în total de la începuturile flagelului mondial. De fapt, cui îi mai pasă? Distanțarea, izolarea fizică și socială a(u) evidențiat, chiar brutal, cât de nepăsători suntem, de fapt, față de semenul, aproapele nostru. Excepțiile chiar confirmă regula. Și apoi, a curs prea multă ipocrizie și băgat în seamă, specifice, de altfel, nu numai situațiilor de război (de data asta, cum se spune, cu un „dușman invizibil”). Una din ciudățeniile perioadei este tocmai această accentuare a „individualismului” (în jurul sau centrat pe familie, pe de o parte și a diverselor organizații, societăți, pe de altă parte). Sfaturile, indicațiile medicilor, psihologilor vizează, printre altele, întreținerea, oblojirea, salvarea individului în izolare, rupt, așadar, de legăturile sociale mai largi anterioare. Dar, aceste legături nu erau oricum solide; de prea multe ori, erau de formă. Acum „scapă cine poate” sau „cine are noroc”. Unii poate mi-ar răspunde: medicilor, preoților, de exemplu, le pasă de semeni! Și nu numai lor! Nu putem generaliza; sunt convins că există realmente eroi printre cei care sunt obligați, prin lege „militară” (oare se va lămuri povestea legislativă a ordonanțelor militare?), să-și facă datoria! Fără chingile legii, nu știu câți medici, de pildă, ar fi atât de voluntari față de binele public. Politicienilor le pasă? Le pasă, de voturi, mai ales când electoratul zăpăcit nu prea judecă (nu că altfel ar face acest lucru). Credeți că s-au gândit măcar o secundă Orban & Vela câți români vor muri din cauza „acordului” cu BOR pentru distribuirea „luminii” de polițiști & jandarmi? Nu prea cred. CTP și alții au avut dreptate: le-au păsat numai de clienți! De votanți! Așa cum artiștilor de toate felurile nu le pasă, și în aceste vremuri păcătoase, decât de propriile lor afaceri. Și nu numai lor. Mai toți ținem cu dinții să ne păstrăm afacerile, job-urile, obiceiurile fără să medităm, măcar câteva secunde, la ceea ce se întâmplă mai departe de cercul nostru existențial din perspectivă socială, la ceea ce e „dincolo” de măsurile, mai mult sau mai puțin oportune, mai mult sau mai puțin gândite, ale autorităților. Peste tot se vorbește despre ce va fi „după” fără să se schimbe nimic. Adică, nu s-a întâmplat nimic deosebit, hai odată să ne reluăm viața așa cum a fost înainte de pandemie. Printre puținii (din cei pe care i-am ascultat/citit eu) care au spus altceva recent: pr. prof. Coman, într-o emisiune la RRA. Părintele profesor mi-a dat mie cel puțin de înțeles că merită să ne întrebăm dacă nu cumva întâmplarea pandemică e un prilej de a regândi dramatic inclusiv instituțiile ecleziale. Cu alte cuvinte, chiar trebuie să medităm la ceea ce ni se întâmplă și să luăm cât mai repede decizii pentru „schimbare”. Atât personală cât și social-economică-politică. E greu de spus dacă se va întâmpla așa ceva. Cât de greu e răspunsul și la întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu ne-a lăsat și de astă dată singuri. Nu suntem fiii Lui?
P.S.: CTP, în „Republica”: „Greu de imaginat o afirmație mai falsă decât aceea că Domnul a făcut omul după chipul și asemănarea Lui”. Oare?