editorial publicat în aprilie, 2020
L-am întâlnit din nou, zilele trecute, pe ”omul cu câinele”, eu așa l-am botezat. Nici nu știu măcar de ce nu l-am întrebat vreodată cum se numește, de fiecare dată când îl văd mă gândesc oare unde doarme, unde trăiește, ce face dacă e bolnav, dacă îi este frig, dacă are ce să mănânce, de unde vine, încotro se duce. L-am văzut de multe ori în oraș, în această perioadă mult mai rar, iar cei care l-au văzut la rândul lor știu despre cine vorbesc. Nu știu cine este, câți ani are, de ce a ajuns să umble de dimineața și până noaptea pe străzi.
O singură dată l-am întrebat, voalat, dacă are de mâncare ”pentru câine” și a pronunțat cuvântul ”acasă”, spunând că are și că niciodată câinele nu suferă de foame. Au fost zile când i-am dat apă, văzându-l pe lângă clădirea veche în care lucrez, mi se părea însetat și chiar așa se dovedea a fi. Ceea ce mereu îmi atrage atenția e faptul că aceste două ființe sunt de fapt una singură. Este incredibil cum până și mersul îl au la fel, pur și simplu pașii, cadența, par a fi ale aceleiași ființe. Omul merge încet, nu prea ridică privirea din pământ, câinele este mereu în urma lui, atingându-i uneori pasul din urmă cu botul. Când omul se oprește, se oprește și câinele. Privește în sus către privirea lui, așteptând să vadă încotro se uită, pentru a se uita și el în aceeași direcție. Este o chimie pe care doar singurătatea a două ființe o poate forma, două suflete pentru care soarta pare că a făcut tot ce a știut mai bine ca să le distrugă. Omul cu câinele trece aproape zilnic pe străzile din centrul orașului meu, nu cere niciodată nimic, nu așteaptă, nu întinde mâna, nu spune povești neverosimile, de fapt, nu spune nimic aproape niciodată. cei care îl cunosc spun uneori că omul lasă în urma lui pungi, resturi, ceea ce cred că e adevărat, iar dacă el are o parte din vină, o altă parte, mai mare, aparține acestei societăți care a dat mereu la o parte categorii de oameni loviți de soartă, tratându-i ca pe niște paria, la fel cum tratează și țiganii, și oamenii care au diferite afecțiuni psihice, lăsându-i să se educe, să se descurce, să se trateze și să învețe singuri să trăiască normal așa cum de fapt, poate n-au învățat niciodată.
Omul cu câinele cu siguranță nu a fost mereu un om care colindă străzile fără nicio țintă. Pesemne câinele vede în el exact ceea ce și eu cred că este – un suflet bun, chinuit, singur, un om pe care viața l-a adus la o răscruce de drumuri, iar el nu a mai știut, nu a mai putut, nu a mai fost poate ajutat să aleagă drumul cel bun. Zilele trecute i-am găsit pe o bancă, chiar în centrul orașului. Doar ei doi, în rest gol, pustiu pe stradă, nici un om pe trotuar. Am scos cele două pungi din rucsac, cu câte două sandvișuri rotunde, pe care le aveam la mine exact în acest scop, de a le da cuiva în drumul meu spre casă (nu umblu cu sandvișuri în rucsac dar, că tot am făcut paranteza, Michelin ne-a oferit și ieri, și azi, sandvișuri multe și bune pe care noi le-am oferit la rândul nostru celor care lucrează în aceste zile, muncitorilor care pavează de zor la trotuarele, oamenilor în vârstă pe care i-am mai văzut în zona în care suntem, fetelor de pe la magazine și pe unde am mai apucat, toată lumea fiind plăcut impresionată de gest – am lămurit de unde provin deci nu noi suntem generoșii). Revenind la omul cu câinele, m-am apropiat de el și amândoi, și el și câinele s-au uitat la mine. Omul nu spunea nimic, n-a zâmbit, n-a clipit, nu s-a mișcat. I-am întins pungile, le-a luat într-un târziu, îmi era teamă că le va refuza. Am vrut să-I spun ceva legat de pandemie și de reguli, dar am renunțat.
„Sunt patru sandvișuri, câte două în fiecare pungă. Să știți că sunt proaspete. Dacă nu vă plac, câinele sigur le va mânca pe toate”, am încercat să spun și eu ceva. Le-a luat și le-a pus într-o desagă, un fel de săculeț pe care îl cară mereu în spate. Câinele a știut că nu e ora mesei și nu a luat nicio poziție de “cerșetorie”. M-am rotit către înapoi pentru a pleca și atunci omul a spus: ”Noi vă mulțumim. Vom mânca, și mie îmi plac foarte mult sandvișurile”. I-am spus că mă bucur, am încercat să zâmbesc și am plecat. Abia pe drum am realizat ce-mi spusese. Nu mulțumise doar în numele lui, îmi mulțumeau amândoi. El și câinele, de fapt… toată averea lui și cu siguranță o mare parte din dumicatul de fericire pe care viața i l-a întins și lui. Câinele acestui om este, așa cum am realizat de mai mult timp, o parte din el și mi-aș dori să-i știu unul lângă celălalt pentru totdeauna. Singurul sentiment pregnant cu care rămâi văzându-i, este ”nedespărțirea”, iar dacă aș putea inventa vreodată acest cuvânt, la ei m-aș gândi fără să vreau.
În toată nevoia lor uriașă, vizibilă, aceste două ființe sunt fericite. Fericirea lor e reală, bazată pe o stare de fapt ce nu se va schimba atât cât amândoi vor respira – se au unul pe celălalt. Fericirile au de multe ori forme pe cât de simple, pe atât de curate, aproape perfecte și atât de autentice încât umilesc cea mai perfectă, albastră, sclipitoare și opulentă fotogramă din realitate sau din virtual, din seria interminabilă a celor care mimează fericirea, strigând de fapt după ea.
Da, l-am vazut si eu pe omul cu cainele. Daca l-am putea ajuta mai mult face sa vorbeasca sa ne spuna prin ce a trecut. E evident ca a trecut prin ceva groaznic se simte multe tristete. Doamne ajuta-l sa aiba si el Sarbatori si cineva sa ii redea increderea in umanitatea… speciei umane!
Superb articol… Acum, cand toata presa abunda in stiri care de care mai pesimiste si mai alarmante, iata un articol pentru suflet,un articol care indeamna la empatie, la reflectie. Felicitari!
Da. Il cunosc pe om si am grija sa-i fac o bucurie de cate ori il intalnesc. Ce-i mai rau este ca mi-a povestit despre hingherii care i-au luat de doua ori cainele, desi stie toata lumea ca-i al lui. Si-au gasit si ei cu cine sa faca pe barbatii. Pana acum a reusit sa-l salveze. Sper ca o sa-i dea pace de acum inainte. Sarbatori Fericite tuturor, mai ales celor ce se ostenesc sa citeasca acest superb articol.
Să nu vi se pară ciudat ce spun: cel ce dăruiește se cuvine să mulțumească. Pentru că i-a fost primit darul.
Era intr-o vara de august, duminica, iar pe platou canta fanfara…La cativa pasi, intamplator, lam zarit pe acest OM si cainele lui… Plangea cum nu mi-a fost dat sa vad: ni pe muteste, privind hipnotizat fanfara, iar din ochi ii siroiau lacrimile puhoi… M-am contaminat instantaneu! Nu indraznisem niciodata sa fac vreun gest de ajutorare, dar in minutul acela m-am apropiat fara sovaiala de el si , parca smuls dintr-un vis, a aceptat firesc gestul meu, continuand sa priveasca fanfara si sa planga… Un asemenea ,,traitor,, al unui act artistic are, cu siguranta, o sensibilitate care ne-ar fi multora de folos! Felicitari pt. articol si Sarbatori Binecuvantate tuturor!
M-ai facut sa-mi dea lacrimile, Florine!
Felicitari dle Negoita! Un articol de mare sensibilitate umana, din ce in ce mai rare in presa romaneasca. Poate asa cei care il citesc nu vor mai trece indiferenti pe langa el si cainele lui credincios. Poate il ajutam sa nu mai caute prin tomberoane de gunoi. Alo Primaria! Poate il vedeti si pe acest amarat, caz social adevarat, nu doar tiganii burtosi, votanti!
Paste fericit (cat e posibil) tuturor !
M-a impresionat acest articol și această situație. Acel om are o inima buna, iubește câinele și câinele pe el, ambii au nevoie unul de celălalt și se ajuta reciproc. Eu care am 3 câini mari și îi iubesc știu cum e, se uită in ochii mei și oriunde fac un pas în curte sunt mereu cu mine. As fi fericit să știu că o instituție de stat se ocupa de acel om și de câinele lui, partenerul sau. Primăria sau poate biserica, cea care plimba moaște prin capitala și ne invita sa le pupăm. Dacă omul ar avea un cont i-as dărui bucuros o parte din venitul meu. In aceste zile de sărbătoare mi-am găsit motivul de rugăciune, Doamne ajută-l, să fie sănătos și el și câinele lui, să aibă mâncare, adăpost și liniște sufletească!
Buna ziua,mama,,,tuturor,,,,am 65ani și cred că ar fi bine să-l ajutăm cu ce putem fiecare,,,mai ales în aceste vremuri,,,ce ziceți mai tinerilor,,,o facem împreună,,,atât pt.el cât și p.caine
Poate primește un ham cu lesă pt.caine ,sa nu mai fie luat de hingheri.Acest lucru ii provoacă multă suferință.Respect! Pt.cei care ii ofera ceva de mâncare pt.el si prietenul lui.Sarbatori cu sănătate.
In momente din astea, in care observa aproapele trecator, presa capata o alta dimensiune, una umana, atat de rara in mizeria in care ne ducem traiul zi de zi. Felicitari pentru idee, felicitari pentru condei!
RIP