O lacrimă pentru Daniel Hoblea

În plină nebunie a acestei blestemate pandemii, o veste neașteptată vine să mă întristeze și mai mult, să-mi răvășească toate așteptările – ne-a părăsit în mod neașteptat și mult prea repede jurnalistul, scriitorul și eseistul Daniel Hoblea, unul dintre pilonii renașterii culturii sălăjene, un om de o afabilitate și de o politețe aparte. Moartea sa ne lasă mai săraci cu un autor atipic, cu un prieten devotat al cărții, cu un iubitor al tradițiilor ancestrale.
Spirit rafinat și cosmopolit, cu o largă paletă a abordărilor literare, acesta s-a remarcat îndeosebi prin cărțile de poezie, prin cele de eseistică și prin cele traduse din limba franceză, fiind un împătimit al lui Réne Guénon. După cum a fost unul dintre promotorii și realizatorii revistei Caiete Silvane, care poartă și amprenta activității sale redacționale. Manifesta în toate situațiile o civilitate și o cordialitate bonomă, dar și o retractilitate care îl menaja de intruziunile exterioare. Îmi rămîn în memorie dialogurile și polemicile cordiale purtate illo tempore, momentele în care mă suna pentru anumite lămuriri legate de apariția în revistă a textelor mele, ultimele convorbiri legate de cartea publicată anul trecut la editura revistei, în cadrul căreia, de asemenea, era angrenat din plin. Dar, peste toate, rămîne regretul de a fi pierdut un partener de dialog, un preopinent ale cărui argumente literare erau directe și la obiect. Arăta o munificență aparte față de cărțile altora, neglijîndu-le de multe ori pe ale sale, fiind un împătimit al corectitudinii și expresivității textuale. Gîlceava himerelor, cartea sa de căpătîi, care reunește o serie de fragmente anamnestice cu tentă spiritualistă, rămîne o provocare și o mărturie a unui om dedicat total înțelegerii și aprofundării sensurilor existenței, cu deschideri spre toate registrele interogative ale ființării. Securea de diamant a cuvintelor așternute în pagină ne va tăia mereu un drum luminos spre invazia formelor sale poetice, în care reverbera simbioza discretă a realului și a imaginarului, dimensiunea transcendentală a unui tumult sufletesc.
Ca întotdeauna cînd trebuie să fim cuiva recunoscători, și eu aștern aceste modeste rînduri de prețuire mult prea tîrziu, cînd, între noi, s-au instalat tăceri insurmontabile, ziduri dincolo de care răzbate doar umbra unor amintiri. Atunci cînd puneam la cale editarea recentei mele cărți, mă gîndeam la perspectiva unor viitoare colaborări, la alte proiecte scriitoricești la care el participa cu entuziasm și cu mult profesionalism. Numai că, de data aceasta, bunul de tipar o să mi-l dea direct din ceruri… Acolo unde mai poate răzbate doar o lacrimă.
Ioan F. POP