9 de după 8 Martie

Copii mai mici, mai mari, bărbaţi mai copii sau copii mai bărbaţi, care – cum a ştiut, care cu ce a avut, şi-a alintat, de 8 Martie, cele mai frumoase, bune şi devotate fiinţe din viaţa lui. Mame, soţii, bunici, străbunici, surori, mătuși și prietene – alintate pentru o zi cu flori, urări de bine, din suflet, din priceperea fiecăruia, cadouri şi mici dezmierdări. Pentru că a fost şi în acest an, ca în toţi ceilalţi, 8 Martie. Din 9 martie se mai pierd, şchiopătând parcă, puţin câte puţin din toate câte am promis în urările noastre făcute cu doar câteva ore în urmă. Până şi “martie” din dreptul lui 9 se scrie cu literă mică, nu mai are atâtea merite, de parcă n-ar fi tot o zi la fel de importantă, de măreaţă, în care trebuie să le mulţumim aşa cum am făcut-o şi ieri sau anul trecut, când a fost 8 Martie, acela cu “M” mare. Observăm ciclic cum toate ce sunt săvârşite, mângâiate, făcute, răbdate ori reparate de femeile în jurul cărora gravităm, poartă în ele o amprentă ce nu poate fi imitată. Nu poţi, oricât talent sau câtă voinţă ai avea, să le imiţi reuşitele, vrând să faci ceva așa cum fac ele. Pentru că reuşesc aşa cum doar ele ştiu – iar noi doar constatăm – să ducă un lucru la bun sfârşit altfel decât o facem noi, cei care de 8 Martie facem, făloşi şi cocoşi, urări înflorite. Fie că e vorba de mâncarea de zi cu zi pe care o găsim prin pachete, acasă în farfurii, dulcele de seară ori gustarea de la ora “aş mânca ceva”, până la răbdarea cu care suntem învăţaţi aceleaşi lecţii pe care nu ni le însuşim niciodată.

Suntem de multe ori atât de comozi încât nici din greșeli nu învățăm. Dacă mai amestecăm și orgoliul care stă țepeneag și la 80 de ani, atunci slabe șanse să le mai auzim și să le tratăm corect. Iar ele iartă… și iartă… și iartă. Cum ar fi, de exemplu, ce să facem să nu ne rătăcim cu şostele în mână în drumul spre coşul de rufe murdare, să conştientizăm faptul că în sticla de detergent de vase nu se găseşte vreun acid ori cum să scoatem surplusul de aer din corp fără să deranjăm vecinii. Cum să înţelegem mecanismul de la capacul de toaletă şi să constatăm că nu este imobil, ci poate fi lăsat ori ridicat, după caz ori că aspiratorul chiar nu curentează odată ce este băgat în priză. Şi multe, nenumărate alte lucruri banale dar atât de importante, totuşi. Fetele noastre mai mici, mai mari ori cu mai multe amintiri, ne învaţă de toate, dar noi puţine le pricem, şi mai puţine le ţinem minte. Puţine le punem în aplicare, şi mai puţine le considerăm necesare. 8 Martie a trecut, mare lucru n-am făcut, fir-ar să fie, nici în acest an, noi, cei care le urăm de toate an de an acestor fiinţe care trăiesc delicat orice duritate sau durere, şi înfundă în surdină orice deznădejde, dramă sau eşec.

Am oferit o floare, o cutie de bomboane, un sărut, un zâmbet, poate un cadou mai scump, de parcă am fi săvârşit toate ce trebuiau făcute între 9 martie anul trecut şi 8 Martie cel din acest an, deja  trecut şi el. Din 9 martie, lucrurile revin la normalul anormal, acela prin care ele vorbesc – tot ele aud, ele ne cheamă – noi nu mai auzim sau auzim prea târziu, ele ne spun să nu mai facem ceea ce facem, deşi ştim că nu mai trebuie făcut şi să facem ceea ce nu facem însă ştim, de asemenea, că trebuie făcut. Sunt multe cele pe care noi nu le ştim, nu le vedem ori nu vrem să le ştim sau să le vedem, atunci când vine vorba de ele. Ştim că se descurcă, şi-atât! Nu ştim nici dacă în dimineaţa sosită după o noapte, şi aia șifonată pe toate părţile de gânduri şi frământări, vom fi aşa cum sunt ele, zilnic: psihologi, pedagogi, bucătari, cofetari, gunoieri, electricieni, decoratori, grădinari sau sfătuitori în cele mai neaşteptate domenii sau probleme venite, de obicei, în cascadă. Toate acestea, pe lângă meseria pe care o au şi sfântul job la care trebuie să meargă zi de zi sau treburile de acasă, interminabile. “Femeia e femeie, nu-i aşa?  Ştie, poate mereu, e capabilă domnule, ce să mai vorbim! Şi nu, nimic nu se epuizează niciodată în ea. E o permanentă certitudine, e acolo, ştim noi că ele sunt mereu în acel “acolo” dar pericolul cel mai mare este acela că ne-am obişnuit cu acest gând”, mai auzim sau…ne auzim spunând deseori.

Oare, aşa este? Dacă, prin “absurdul” pe care numai noi, cei de lângă ele, putem să-l luăm în calcul, o singură rotiţă din această minunată “maşinărie” numită femeie, nu mai merge, dacă se termină, într-o bună zi, indiferent cum, acest TOT sfânt, oare ce se întâmplă? Se întâmplă multe, şi toate rele, triste, grele. Nimic nu mai merge, nu mai merge nici maşinăria numită bărbat nici maşinuţa – copil, nici piesa de colecţie numită bunic. E bine să avem şi acest lucru din când în când în gândul nostru tocmai pentru a reuşi să le dovedim cu fapte că sunt ceea ce noi chiar ştim că sunt. Cu siguranţă, o floare nu reuşeşte să aducă primăvara eternă, aceea de care ele au nevoie şi nu cea din calendare ori de prin copaci. Dacă am reuşi, noi, cei care le urăm şi le dorim, din suflet, de 8 Martie, doar o dată într-un an şi de câteva ori sau zeci de ori, într-o viaţă, să facem asta printr-un gest zilnic, fie el cât de mărunt şi neînsemnat? Un gest şi nu o vorbă, pentru că vorbele de multe ori mai mult strică decât să repare, iar noi, cei care facem urări, nici nu suntem foarte pricepuţi la vorbe trandafirii… Un gest, chiar şi unul banal, dar care să reuşească să le facă să zâmbească, să trăiască o emoţie chiar şi o secundă, să se simtă valorizate, apreciate, iubite constant şi nu la onomastici ori zile internaţionale. E la îndemâna noastră, iar posibilităţile sunt practic nelimitate! De cele mai multe ori ele nu costă nimic, ci doar puţină bunăvoinţă şi conştientizarea faptului că fără ele suntem, nu-i aşa, aproape ai nimănui. Dacă întoarcem acel 8 din dreptul lui martie cel de toate primăverile, el devine, printr-un simplu gest, semnul infinit! Şi poate rămâne aşa atât cât ţine viaţa, chiar până dincolo de ea.