“Dacă atunci, la 24 ianuarie 1859, boierii români nu ar fi făcut unirea, poate azi nu mai exista România Mare. La fundamentul acestei Românii stă, fără îndoială, România de ieri, care s-a făcut şi întărit prin contopirea celor două principate. Unirea de atunci a fost înainte mergătoarea unirei de azi”, scria, la 23 ianuarie 1926, gazeta sălăjeană “Meseşul”.
Cât adevăr, în aceste puţine cuvinte. Pentru că, într-adevăr, prin actul de la 24 ianuarie s-au pus temeliile României independente, de mai apoi. S-a creat statul spre care vor gravita toate provinciile locuite de români, aflate sub stăpânire străină. Iar Unirea din 1918 doar împlinea cealaltă „jumătate din realizarea idealului românesc”.
Jurnaliştii Sălajului interbelic au înţeles foarte bine importanţa zilei de 24 ianuarie 1859. Îi dedică articole, cum este şi cel de mai sus, fac cunoscute opiniei publice personalităţile unirii, prezintă acel „drum de secole, nesfârşit şir de lupte, biruinţi şi înfrângeri” ce a dus la unire, consemnează manifestările dedicate împlinirii unui anumit număr de ani de la realizarea ei. Şi acestea nu sunt deloc puţine.
La Zalău, scriu ziarele vremii, an după an, „ziua unirii celor două principate s-a sărbătorit în cadrul solemnităţii obişnuite”. Programul, de regulă, începea cu un serviciu divin (Te-Deum) în biserică, continua cu defilarea militarilor şi premilitarilor (pe muzica Batalionului 7 vânători de munte, cantonat aici), cu spectacole date de şcolile din oraş (recitări, dansuri, cântări) şi expuneri despre însemnătatea deosebită a zilei.
Dar astfel de manifestări culturale dedicate unirii de la 1859 nu se desfăşoară doar la Zalău, reşedinţa de judeţ. Iată, de pildă, ce se face în Agrij, în 1937: „Dela sfânta biserică toată lumea a luat parte la serbarea aranjată în localul şcolii”. Unde se înalţă rugăciuni pentru cei „care şi-au vărsat sângele pentru împlinirea idealului sfânt al unirii”, se intonează Imnul naţional, se recită şi cântă. Directorul şcolii, Dumitru Ţop, conferenţiază despre „bucuriile istoriei noastre, care au început în 1859 şi s-au desăvârşit în 1918”. Iar preotul din localitate, I. Maxim, îi roagă pe cei prezenţi nu doar să vorbească despre unire, ci şi să facă dovada că „iubesc unirea, unindu-se între ei, spre a-şi uşura viaţa”.
La Jibou, la fel: slujbă în biserică, o prezentare a însemnătăţii zilei şi, tot la şcoală, serbarea elevilor, îndrumaţi de învăţătoarea Ludovica Anceanu, cu cântări, recitări, dansuri naţionale, „la care au luat parte autorităţile din localitate şi un numeros public”. Totul încheiat cu „Hora Unirii” şi defilarea elevilor.
Iată şi programul zilei de 24 ianuarie 1937 de la Nuşfalău, aşa cum l-a pregătit Căminul Cultural „Avram Iancu” din localitate: „1. Te-Deum pentru M.S. Regele; 2. Cuvânt de deschidere; 3. Imnul Regal, cor; 4. Cuvânt festiv; 5. Hora Unirii, cor; 6. Urmaşii Romei, declamare; 7. România, declamare; 8. Buciumul, cor; 9. Dansuri naţionale; 10. Defilare”. Seara, programul a continuat cu o lectură despre „Adevărata şi falsa cultură”, piesa de teatru „Unirea noastră-i sfântă” şi dans. Iar exemplele pot continua.
Unirea de la 1859 a fost, poate, cel mai înţelept act făcut vreodată de români. „Boierii” de atunci au dat dovadă de multă maturitate politică. Mulţi din „boierii” aceştia erau tineri, trecuţi prin revoluţia de la 1848 şi aduceau în lupta lor, „pe lângă ideea unităţii etnice a neamului şi voinţa de realizare a acestei unităţi, traducerea ideii în fapt”. Oamenii de rând li s-au alăturat, iar adunările ad-hoc din 1857 şi dubla alegere de domn din ianuarie 1859 sunt dovada. Ei sunt, împreună, făuritorii unirii. Primii, pentru că au lăsat la o parte orgolii, funcţii, măriri. Ceilalţi, pentru că au înţeles importanţa unirii şi au pus presiune pe cei dintâi pentru a o înfăptui.
Şi iată cum, la început de an 1859, două principate româneşti mici, Moldova şi Ţara Românească, aleg „la legi nouă, om nou”, pe acelaşi Alexandru Ioan Cuza, poate cel mai iubit domn al românilor, unindu-se astfel. Unii îi spun încă „unirea mică”, pentru a o deosebi de unirea de la 1918. Dar unirile nu sunt mari sau mici. Iar ca importanţă, este oare unirea din 1859 mai puţin importantă, mai „mică” decât unirea din 1918?
Redactorii din presa interbelică sălăjeană ştiau că nu. „Prin îndoita alegere a lui Cuza din 5-24 Ianuarie 1859, hotarul dela Milcov se ştergea în cântecul: «Hai să dăm mână cu mână Cei cu inimă română»… O epocă nouă începe în viaţa neamului românesc. Idealul naţional viza mai departe: unirea deplină”, scriu ei la împlinirea a 80 de ani de la însemnatul eveniment.
Ce a contat mai mult atunci? Contextul internaţional sau voinţa populară de a „seca” Milcovul? Am beneficiat, desigur, de sprijinul unor mari puteri, cu deosebire al Franţei. Nici nu se putea altfel. Dar de împrejurările favorabile de atunci, am ştiut profita. Europa ne-a oferit ceva, noi am făcut, în acel cadru, tot ce se putea face mai mult. Nu doi domni, ci unul singur. Nu două ţări, ci una singură. Numită, din 24 ianuarie 1862, România!
Acum un an, publicam, în paginile acestui ziar, câteva rânduri referitoare la drumul spre Unirea Principatelor şi semnificaţiile acestui act. Nu mai adaug decât că îndemnul publicistului sălăjean citat la început rămâne de actualitate şi după 161 de ani şi întotdeauna: „În ziua de 24 ianuarie să ne propunem că vom munci toţi pentru binele acestei ţări… Când vom fi una, atunci nu ne va putea face rău nimenea, pentru că: Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”.
Bibliografie: Meseşul (1926), Gazeta Sălajului (1937), Şcoala Noastră (1939)
Dănuţ Pop
